„Eu vreau…!”

În România, spre deosebire de alte ţări, derapajele sunt aclamate de populaţie. Majoritatea care votează neavând cultură politică (fiind deci expusă manipulării facile) şi nedorind de fapt libertate, ci siguranţă (e o discuţie complexă, din acest motiv este regretat comunismul), atitudinea de tip paternalist şi populist are încă efecte devastatoare (efectul secundar fiind şi în acest caz plecarea elitelor, sătule să accepte linia minimei rezistenţe impuse de liderii populişti). Voinţa proprie este periodic substitutul oricărui demers democratic. „Eu vreau”, cu justificarea „pentru că aşa vreau eu…” sunt sintagme foarte dragi liderului de vârf român, convins după o vreme că este deţinătorul adevărului absolut, un Mesia politic trimis să fericească poporul, a cărui alternativă este sinuciderea colectivă, dacă El, providenţialul, nu face singur şi repede ceea ce în opinia sa trebuie făcut. Aşa a procedat Carol al II-lea, înlocuind mai întâi guvernul ţării cu camarila, apoi recurgând la asumarea deschisă a dictaturii personale. Avea şi circumstanţe atenuante – în (aproape) toată Europa mulţimile aclamau despoţii mai mult sau mai puţin luminaţi. Care au dus la pierzanie aceleaşi mulţimi entuziaste şi le-au distrus ţările, dar asta e desigur altă discuţie. A urmat Antonescu, valorizat de unii ca erou. Erou sau nu, a fost desigur un dictator, cerând să fie numit Conducător şi având impresia că este liderul de care are nevoie România. Istoria a demonstrat că nu, anularea libertăţilor democratice nu i-a adus celebritatea şi recunoaşterea urmaşilor, decât aşa, minoritar şi pe ascuns. A urmat o adevărată suită de dictatori, de data asta ai proletariatului – Dej cu camarila sa („Ana, Luca, Teo, Dej/Bagă spaima în burgheji”), apoi Nicolae Ceauşescu, încununare a expresiei care spune că nimeni nu poate face atâta rău românilor cât îşi pot face ei înşişi. Ceauşescu, regretat acum de mulţi, pentru că oferea, aşa cum spuneam, siguranţă, a avut o perioadă să spunem benefică. Aclamat după 1968, a început să derapeze după 1971. Rezultatul s-a văzut. Europa a mai corectat derapaje. Întâmplător, acum e puţin ocupată cu alte probleme şi ne-a lăsat în seama lui Berlusconi, un democrat cunoscut şi apreciat internaţional.