Viitorul nostru, victimă colaterală

Ştiţi cum se spune, „a la guerre comme a la guerre”, războiul presupune victime şi distrugere. Iar când între victime se numără civili aflaţi la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, atunci vorbim de victime colaterale.
România se află într-un război, un război cu sărăcia şi incompetenţa, izbucnit când ne era lumea mai dragă şi creşterea economică mai duduitoare. Sintagma biruitoare cu „moştenirea dezastruoasă” s-a auzit din nou, doar că de data asta, moştenirea, cât o fi fost ea de dezastruoasă, a fost parfum, faţă de ce a urmat. Reluând un banc comunist, luptăm pentru pace, până nu mai rămâne cărămidă pe cărămidă.
Vă spuneam, cu o săptămână în urmă, despre protestul actorilor din Sibiu, care anunţă faptul că deşi sunt plătiţi cu 75 la sută din salariu, joacă piesa întreagă, din respect pentru public, care a plătit biletul integral. Şi mai mult decât atât – publicul, spuneau ei, este raţiunea noastră de a exista.
Ceea ce se petrece în România anului 2010 este inimaginabil sub aspect al neputinţei. Bruma de solidaritate distrusă, instituţii atacate până la anularea oricărei credibilităţi, câte un Ghişe cu aiureli în cap, în condiţiile în care presa  se află pe un loc fruntaş la capitolul credibilitate, cu toate păcatele sale. Mă şi mir că mai e ceva funcţional, în condiţii de comportament schizoid, în care guvernatorul Băncii Naţionale recomandă prudenţă în măsuri populiste, iar alţii îi dau cu începuturi de campanie electorală. Şi când? – în momentul în care Parlamentul şi partidele politice înregistrează prăbuşiri la acelaşi capitol al încrederii populaţiei.
Nu ştiu la care capitol, România, a reuşit să sară de nivelul descris de expresia „pe ultimul loc în Uniunea Europeană”. Este însă cert că responsabilitatea, câtă mai este, aparţine celor care ezită (încă) să-şi facă datoria pe trei sferturi, în conformitate cu salariul primit. Sistematic modificată, completată, schimbată, educaţia ar fi practic la pământ, dacă protestul cadrelor didactice nu s-ar consuma în faţa sediului guvernului, ci prin ore de 75 la sută. Cum v-aţi primi copiii acasă după 75 la sută din program?
Neperformanta sănătate este şi ea cumva ţinută cu respiraţie artificială, pentru că nişte oameni (mulţi, puţini, rămâne de verificat) refuză să lucreze 75 la sută.
Trenurile nu se opresc la 75 la sută din traseu, deşi asta ar fi într-adevăr o formă eficientă de protest.
Toate astea sunt semnul că există (încă) o minimă responsabilitate. Doar că toţi par din ce în ce mai uzaţi.