Valorificarea suferinţei

Volodia Macovei
„Trebuie ca omul să încerce, în acelaşi timp, să tragă folosul maxim şi optim din necesitatea suferinţei.
(…) Suferinţa este, deci, un instrument de aici. Noi o trăim aici, în această viaţă a noastră. Condiţia umană include în ea, cu necesitate, suferinţa. Trebuie să o valorific, să-i găsesc un sens, nu să-i găsesc un înţeles. Să găsesc mai degrabă un procedeu de a pune în mişcare mersul acesta al omului înspre echilibrare, înspre împăcare.
Suferinţa nu poate acţiona ca un excitant. Dar eu nu trebuie să fug de suferinţă ca să ajung la acea împăcare cu mine, la acea întoarcere a mea. Dimpotrivă. Să accept suferinţa; să sufăr în mine însumi, în carnea mea, în trupul meu, în duhul meu. Să o accept ca existenţă.
Aceasta pentru că, evident, suferinţa poate juca un rol de dinamizare. De pildă, într-o mulţime de procese sociale, procesele acestea au la bază suferinţă. Dar dinamizarea societăţii prin suferinţă nu urmăreşte valorificarea suferinţei, ci pur şi simplu înlăturarea ei.
Aici nu este vorba de un proces metafizic, ci este vorba de cu totul altceva. Este vorba de un proces în ordinea imediat pozitivă. Metafizic, prin urmare, noi primim, acceptăm în noi înşine durerea. Dar ce face ea din noi?
Suferinţa aceasta de neînlăturat poate să facă şi face un lucru bun cu noi aici. Ne poate deschide un drum. Atunci când eu accept suferinţa în mine, asta poate fi un drum şi o metodă, pentru că valorific aici toată existenţa asta de aici. Dar să o valorific în aşa fel încât însăşi suferinţa să apară ca un component armonic al acestei existenţe.” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică)