Un dram de speranţă

Volodia Macovei

Am văzut, cu satisfacţie, cum se deschid lucruri bune şi în judeţul Hunedoara, prea mult încremenit în cenuşiu şi rugină. Am văzut Castelul Corvinilor ca un furnicar, în care tineri şi bătrâni, români şi străini petreceau timpul străbătând sălile şi curtea castelului, curioşi, uimiţi, discutând în şoaptă, parcă pentru a nu tulbura liniştea aşezată a zidurilor. Pur şi simplu, mi se părea incredibil să văd atâţia oameni la castel, după zeci de vizite pe care le-am făcut acolo şi în care deveneam curios dacă întâlneam vreun alt vizitator.

Apoi, stând de vorbă cu oameni din echipa de la Travel Channel, care filmează acolo pentru un documentar inedit, cu mistere şi paranormal, am descoperit uimirea acestora, fericiţi că pot cunoaşte un monument istoric de o asemenea frumuseţe. Cu atât mai mult, eram fericit să văd că aceşti oaspeţi văd cum o mulţime de turişti împânzesc castelul cu atenţia şi curiozitatea lor.
Este expresia unui dram de speranţă, moment în care parcă îţi mai vine să trăieşti, în care îţi revine credinţa în valorile româneşti şi în români. Un moment în care uşi grele, ferecate prea multă vreme şi uitate în încremenirea lor, se deschid către lume.
La fel, ordonându-se lucrurile şi aşezându-se responsabilităţile, cetatea dacică de la Sarmizegetusa parcă învie, parcă se cere locuită din nou, chiar şi în secvenţialitatea turismului cultural de calitate.
Judeţul Hunedoara este uluitor pentru toţi turiştii serioşi care îl vizitează, chiar dacă, în multe cazuri, uluirea este înţepată acid de nepăsarea autorităţilor care nu reuşesc să înţeleagă obligaţia morală de a face lumină în şi către locurile demne de respectul vizitatorului. În fapt, judeţul Hunedoara ar trebui să devină uluitor pentru noi toţi, locuitorii lui, care ar trebui să ne hrănim orgoliul local şi mândria firească, ajutând la luminarea frumuseţilor ce pot fi oferite lumii, cerând autorităţilor să-şi facă ţintă din această luminare.
Mi-e drag de ceea ce am văzut la Castelul Corvinilor, chiar dacă acolo încă nu s-au folosit gospodăreşte banii şi nu s-a reparat ceea ce trebuia reparat. Dar nu vreau să cobor ştacheta speranţei din acest moment, ci să aştept încrezător ca licăririle de normalitate de acum să se transforme în ditamai lumina.