Turism în ritm de manea, cu acompaniament de Bach

Precum eroul poveştii lui Ion Creangă, plecat în lume pe urmele prostiei omeneşti, ne-am fi putut propune să plecăm prin ţară, pentru a găsi kitsch-uri mai mari decât cele care au împânzit Deva în ultima vreme. Ajuns la Sibiu în a doua zi de Paşti – acest Sibiu care din 2007 încoace pare să fi renăscut din toate punctele de vedere! – nu am găsit nici statui, nici iepuri prin sensuri giratorii, nici lumânări uriaşe prin curţile bisericilor. Am găsit în schimb splendide rondouri cu lalele albe şi roşii, mulţi turişti străini, curăţenie şi bun-gust.
Dar am urmat şi îndemnul unui cunoscut, adresat indirect (mai precis, i-am citit un articol), astfel încât în drum spre Sibiu, m-am abătut trei kilometri din DN 7, până la cetatea săsească de la Câlnic. Cunoscutul meu elogia activitatea unei asociaţii non-guvernamentale care are grijă de cetate. Înainte de orice, trebuie să spun că modul în care este administrată cetatea este impecabil – rar am văzut monumente atât de simplu, coerent şi profesional puse în valoare. Asta e partea bună. Dar avem noi, românii, talentul de a ne da cu stângul în dreptul, de a distruge eforturile celor care se pricep şi vor să facă ceva bun. Spun asta, pentru că imediat ce am oprit maşina în faţa cetăţii, am fost înconjuraţi de un cârd de copii romi, vreo şase, care se tânguiau de mama focului, pentru a obţine un leu. Se înghesuiau, efectiv nu puteam coborî din maşină. Am încercat să-i ignorăm şi ne-am dat totuşi jos, ca să fim luaţi în primire de muzica dată la maximum într-una din casele vecine cetăţii. Cânta o manea, apoi a urmat muzică populară, pusă atât de tare, încât se auzea în întreg satul. Speram ca măcar dincolo de zidurile groase ale cetăţii să fim oarecum la adăpost, aşa că am încercat să străbatem repede cei vreo 30 de metri până la poartă. Nu am putut scăpa nici de muzică, dar nici de un individ negricios, care cum ne-a văzut, cum ne-a spus că e din Maramureş şi că are nevoie de cinci lei pentru pâine. Nu de ceva bani, ci tarif fix – cinci lei! Întrebat de ce tocmai cinci lei, a scăzut – trei lei! Un leu! Nu am cedat şi am intrat în cetate. Un alt spaţiu, parcă şi un alt timp. Turişti destul de mulţi, unii nemţi sau poate doar saşi de-ai noştri, rămaşi din patriotism. Din biserica medievală răzbăteau acorduri de Bach, de peste ziduri urla muzica populară. Tot farmecul locului era distrus de decibelii pe care trebuia să-i suporte toată lumea, săteni (poate lor le plăcea, mai ştii…) sau turişti.
Am întrebat-o pe cea care vindea bilete, de ce nu se intervine pentru a pune capăt unui asemenea comportament. Ce să facem? a ridicat din umeri femeia. Nu te poţi pune cu ăştia… Dar Primăria? Dar Asociaţia care îngrijeşte monumentul? Nu putem face nimic, a repetat ea. Se iau după noi, ne sparg geamurile… e riscant… ei fac legea aici…
Am ieşit din cetate. Muzica urla nestingherit. Cetatea e extraordinară, mergeţi s-o vedeţi, poate aveţi noroc să fie şi linişte. Dacă nu, rămâne doar bătaia de joc.