Trubadur

Volodia Macovei
Cum am prezentat, săptămâna trecută, expresia medievală fin’amor, ar fi de folos, acum, să spunem câteva rânduri despre cei care au dat măsură estetică acestei expresii: trubadurii. Aceşti artişti exemplari ai secolelor XII-XIII au fost capabili să pună în versuri poveşti uimitoare de dragoste şi cavalerism, alcătuind muzică pentru versurile lor şi interpretând cu talent. Pentru trubadur, poezia nu se recita, ci trebuia cântată. Trubadurii au făcut mai mult decât să asigure un divertisment de calitate pe la marile curţi seniorale. Datorită lor, langue d’oc (occitana), acea limbă sintetizată din latină şi dialecte ale Franţei meridionale, s-a dezvoltat uimitor într-un registru cultural fără precedent.
În fapt, cuvântul trubadur are ca rădăcină etimologică termenul occitan (uimitor, occitana încă este vorbită în sudul Franţei) trobar, însemnând „a compune”, „a inventa”. Franceza îl va prelua ca troubadour abia în secolul XVI. Deşi marea desfăşurare creativă a trubadurilor a avut loc în partea de sud a Franţei, arta acestor poeţi-cântăreţi a fost preluată şi în nord, acolo unde aceşti artişti vor fi numiţi truveri, după etimonul francez trouver, însemnând a descoperi, a întâlni întâmplător. Dar şi mai departe au ajuns trubadurii, chiar la curţile poloneze sau ungureşti.
Unii cercetători consideră că poezia trubadurilor nu a luat nimic din tradiţiile latină şi greacă, fiind originală, dar păstrând urme valoroase din vechea poezie arabă.

Propunere de lectură: H.-I. Marrou, „Trubadurii”