Teatrul şi sărbătorile ca narcotic

Mi-a plăcut în mod deosebit unul dintre comentariile postate la editorialul meu „Zăpadă, bani, monumente, umeraşe şi medicamente”. Spunea acolo un domn că ar fi bine să aşteptăm sărbătorile astea firesc, cu bucurie, nu ca pe un narcotic. Aşa este, dar teamă îmi e că oamenii le aşteaptă şi ca pe un refugiu. Nu ca pe o psihanalizabilă fugă din realitate, ci ca pe un respiro autoacordat, pentru a face mai uşor faţă sumedeniei de veşti proaste.
Recunosc că în societatea românească de astăzi trebuie să faci eforturi pentru a nu vedea doar partea negativă. Mă trezesc, dau drumul la radio şi prima ştire este un sondaj Eurostat, care spune că 30 la sută dintre români ar vrea să părăsească ţara. 30 la sută!
În condiţiile astea, constat că mi s-a redus capacitatea să rezonez suficient cu ceea ce se întâmplă în oraşul meu. Ghirlandele de beculeţe, existente totuşi de-a lungul străzilor, Moşi-Crăciunii cântăreţi scoşi pe la uşile magazinelor, mă rog, încercarea de a fi în normalitate atunci când oficial ni se transmit doar ameninţări.
Ţin la oraşul meu, tocmai de aceea ar trebui să mă opresc asupra finalizării unei lucrări care pune capăt unei răni vechi de peste 20 de ani. Poate sună patetic rană, dar în zona cea mai reprezentativă a Devei, pe centrul în stil secesion, cea mai reprezentativă clădire în stil secesion zăcea, sedusă şi abandonată succesiv de prin 1988. Schelele şi scândurile bătute în cuie au fost, începând de atunci, emblema acestei clădiri, înconjurată de mormane de moloz, ocolită, la vreme de vară, de lumea multă care îşi căuta un loc de plimbare. Cu maşinile parcate pe-acolo e altă poveste, am mai scris.
Finalizarea reparaţiilor este importantă pentru un oraş de mărimea Devei, care nu are un centru istoric prea extins. De fapt, identificarea unui centru istoric propriu-zis lipseşte, pentru că lipsesc clădirile reprezentative, care să fie restaurate în conformitate cu stilul secesion, care, amintesc, ne leagă de mari oraşe ale Europei (evident, în grade diferite) – Budapesta, Viena, Bruxelles, Szeged, Oradea. Desigur, Deva e un centru secesion mai mic, dar ar fi interesantă organizarea unei conferinţe pe tema stilului secesion, variantă germană a celui Art Nouveau.
Finalizarea lucrărilor la clădirea Arta, fost Teatru de estradă, fost Teatru dramatic, fost Teatru municipal, nu poate decât să fie, în opinia mea, salutată. Într-o lume normală, festivităţile organizate ar completa în mod fericit decorul unei ierni normale, poate cam friguroase, dar oricum, poetică, datorită zăpezii. Oricum, ceea ce în alte oraşe se numeşte Corso, adică traseul de la statuia lui Traian până la Consiliul Judeţean, ar trebui renovat în întregime, acum, când cea mai relevantă clădire secesion a intrat în rând cu lumea.