Sunetul tulnicului nu s-a stins niciodată la Blăjeni. Cântecul lui, arc peste timp

Magdalena Șerban

Istoricii consideră tulnicul o moș­te­nire culturală lăsată de vechii daci care foloseau instrumente similare din lemn sau scoarță pentru a trans­­mite semnale militare de pe crestele munților. Tulnicul este strâns legat de comuna Blă­jeni. Localnicii de aici îm­part aceeași cultură montană și tra­diții cu moții de peste munte, motiv pentru care tulnicul a fost folosit în mod natural ca instru­ment de co­mu­ni­care co­ti­dian în sate precum Reț, Groșuri sau Plai. Da­tina este men­ți­nută vie și acum prin femei din comu­ni­tate care refuză să lase instru­men­tul să dispară. Ele duc mai departe cân­tecele arhaice transmise din bă­trâni, transformând tulnicul dintr-o unealtă de su­pra­vie­țuire într-un sim­bol al mân­driei istorice locale.

Țara Zarandului, adică Țara Aurului și a Târgului de fete
,,Face parte din amprenta noastră lo­cală. Este un ins­tru­ment care ne leagă de neamul nostru pe acest pământ. În ur­mă cu un secol, tulnicul era nelipsit din gospo­dă­riile din Țara Moților, întreaga familie știind să-l fo­lo­sească. În timpul Re­vo­luției de la 1848, tulnicul a devenit sirena de alarmă a oștilor con­duse de Avram Iancu. Femeile din Apuseni chemau moții la luptă sau îi alarmau când trupele inamice se apro­piau de văi. După legile nescrise, cu aproximativ o sută de ani înainte, în casa fiecăruia se găseau două-trei tul­nice. Am o admirație deosebită pen­tru cele care transmit mai de­parte măies­tria acestui instru­ment și le felicit. Este greu de ma­nevrat, în primul rând. Mai ales de către o femeie. Denotă putere, voință și determinare. La noi în co­mună, printre tulnicărese este și o tâ­nără care ne certifică faptul că moș­te­nirea noas­tră nu se va stinge. Le do­resc mult succes în perpetuarea a­ces­tu­ia și îmi doresc din suflet să știu că nu se va opri niciodată sunetul lui”, a trans­mis primarul din Blăjeni, Horia Jurca.

A apărut ca o necesitate vitală în satele răsfirate
Pe vremuri, cu tulnicul comunitatea era alertată în caz de incendii, inundații sau atacuri ale animalelor sălbatice. Ciobanii foloseau tulnicul pentru a strân­ge turmele, a separa oile sau a chema câinii. Prin cântece specifice, lo­calnicii erau chemați la momente im­portante din viața satului precum nunți, clăci, șezători sau urcatul vitelor la munte. La înmormântări, tulnicul era fo­losit pentru a cânta „bocete” cere­mo­niale, vestind trecerea în neființă a unui muntean. În viața de zi cu zi, bărbații plecau adesea la munci grele la pădure sau la minerit, iar femeile ră­mâneau să păzească gospodăriile și folo­seau tulnicul pentru a ține legătura între versanți și pentru a proteja co­muni­ta­tea. Săpând și mai tare în timp, pe vre­mea marilor mișcări so­ciale din Tran­sil­vania (precum Răscoala lui Ho­rea, Cloșca și Crișan sau Revoluția de la 1848), sunetul grav al tulnicului era folosit pentru a da „adunarea la răz­meriță”. Astfel erau chemați moții la lup­tă și se transmiteau mesaje secrete pes­te culmi, derutând armatele ina­mice. Dincolo de istoricul lui, rămâne o ne­stemată atemporală pe care blă­je­narii o îndrăgesc precum zestrea pro­prie.