File de istorie

Secolul al XIX-lea, drumul spre triumful naţiunilor

Gheorghe Firczak

Secolul al XIX-lea, evident geopolitic, nu cronologic, începe la 14 iulie 1789, la căderea Bastiliei, şi se termină la 11 noiembrie 1918, odată cu finalul Primului Război Mondial. Revoluţia Franceză (1789-1792) a asigurat cadrul ideatic al unei noi Europe. Anul 1918 a consfinţit profunde schimbări, mai ales în viaţa Europei, pe care locuitorii bătrânului continent nu le-au prevăzut, nu au conceput că vor avea loc, că nimic nu va mai fi ca înainte. Este deci, un secol lung, care prefigurează apariţia unei noi lumi, cu totul alta decât cea de până atunci.
În acest interval de timp, evenimentele istorice doar prefigurează metamorfoza finală. Bonapartismul, apoi napoleonismul, nu au reuşit modificări structurale pe bătrânul continent. Congresul de la Viena (1814-1815) a reinstaurat ordinea conservatoare anterioară Revoluţiei Franceze, pe baza legitimismului, conform căreia organizarea europeană funcţiona pe baza monarhiilor de drept divin prin exercitarea puterii absolute. Anul revoluţionar 1848 readuce în prim plan dorinţa de afirmare a unei noi Europe prin concretizarea libertăţilor fundamentale pe baza înlăturării absolutismului monarhic, prin dorinţa popoarelor din imperii de avea o viaţă naţională, de a-şi crea state independente. Toate acestea au fost exprimate iniţial în Franţa, răspândite pe continent. Tot acolo se fac, iniţial, şi paşii înapoi, adică revenirea la ordinea conservatoare. Pentru Europa Central Răsăriteană, în acest context, aportul Rusiei este decisiv, salvând Austria pentru a putea împreună să oprească, în această parte a continentului, dorinţa popoarelor la autodeterminare naţională. Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de pace de la Paris (1856) dă o puternică lovitură pretenţiilor hegemoniste ale Rusiei, prefigurând ideea unei noi Europe. Astfel, se naşte România ca stat în anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), iniţial domn al Moldovei şi Ţării Româneşti (1859-1862), apoi domn al Principatelor Unite devenite România (1862-1866). Toate acestea au reprezentat un semnal că, mai ales popoarele Europei Central Răsăritene, dar şi germanii şi italienii doresc o nouă configuraţie europeană. În anul 1871 se definitivează Unificarea Germaniei ca urmare a victoriei Prusiei în Războiul franco-prusac (1870-1871). Unificarea Italiei este un proces etapizat în perioada dintre Congresul de la Viena (1815) şi Războiul franco-prusac (1870-1871). Astfel, în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, configuraţia europeană este dominată de existenţa a patru imperii: Germania, Austria, din anul 1867 Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia. Relaţiile dintre ele menţin un echilibru, relativ fragil, cu diverse accente în favoarea unora sau altora în decursul timpului. alianţa celor trei împăraţi (1873) este înţelegerea între Rusia şi Austro-Ungaria, la care aderă ulterior şi Germania. Potrivit ei, imperiile doresc să-şi menţină preponderenţa în Europa, mai ales în cazul unei agresiuni din partea unei terţe puteri. De fapt, ele doresc să prevină orice schimbare geostrategică pe bătrânul continent, să-şi conserve organizarea statală. Până la urmă, contradicţiile dintre ele fac imposibilă menţinerea acestei înţelegeri. Războiul ruso-româno-turc (1877-1878) aduce în prim plan un astfel de moment. Pacea de la San Stefano (1878) readuce Rusia în prim plan, situaţie care nemulţumeşte celelalte mari puteri, mai ales Germania şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. De aceea este convocat un Congres de Pace la Berlin (1878). Rusia pierde oarecum teren prin noile prevederi care anulează parţial pe cele de la San Stefano. În contextul redimensionării Europei, este importantă confirmarea Independenţei de Stat a României şi a autonomiei Bulgariei, clarificarea, în mare măsură, a regimului Dunării ca fluviu european. Până la urmă, raporturile dintre marile puteri determină grupări şi regrupări care au dus inevitabil la apariţia unor blocuri politico-militare, prefigurând un mare conflict european care se va transforma într-un conflict mondial. Prima se naşte Tripla Alianţă (1882), o alăturare a Germaniei, Austro-Ungariei şi Italiei. Şi datorită atitudinii Rusiei faţă de ţara noastră în războiul cu Turcia (1877-1878), regele Carol I, prim-ministrul Ion Brătianu consideră că e benefică o apropiere de Tripla Alianţă, mai ales alături de Germania. Alianţa, parafată în anul 1883, avea un profund caracter defensiv, ceea ce va avea o mare importanţă la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe cale de consecinţă, în logica diferendelor, trebuia să apară cea de-a doua grupare politico-militară. Tripla Înţelegere sau Antanta s-a format în trei etape succesive, din 1891 până-n 1907, rezultând o alăturare a Rusiei, Franţei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei. În anul 1916, şi România a aderat la această alianţă. Războaiele balcanice pregătesc, în plan regional, marea încleştare militară din anii 1914-1918. În primul război balcanic, în anul 1912, Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria doresc să regleze o serie de pretenţii teritoriale cu Turcia. Tratatul de la Londra pune capăt acestui conflict fără a rezolva în nici un fel contradicţiile dintre beligeranţi. Al doilea război balcanic (1913) izbucneşte deoarece Grecia, Serbia, România şi Turcia erau nemulţumite că Bulgaria a primit teritorii prea întinse. Aliaţii o înving şi Bulgaria cere pace. Tratatul de la Bucureşti (1913) consfinţeşte pierderile teritoriale pentru Bulgaria, dar şi întărirea Serbiei, susţinută de Rusia, nemulţumind Austro-Ungaria. Astfel se creează premise pentru izbucnirea conflictului la nivel european, transformat într-unul mondial.
S-a spus, la un moment dat, că Primul Război Mondial s-a declanşat… aproape din greşeală, ceea ce nu este adevărat. De la izbucnirea Revoluţiei Franceze, la 14 iulie 1789, toată evoluţia europeană se îndrepta, pe parcursul a 125 de ani, spre un conflict generalizat. Fiecare din evenimentele pomenite mai sus a fost o cărămidă pusă la temelia groaznicului război. Focurile de armă trase de sârbul bosniac Gavrilo Princip, la 28 iunie 1914, ucigând cuplul princiar austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand şi ducesa Sophia Chotek, a fost doar scânteia care a aprins butoiul cu pulbere, înţelegând prin aceasta toate contradicţiile şi diferendele europene acumulate în timp. Mai ales imperiile, ţarist, german, austro-ungar şi otoman, nu au înţeles, de fapt nu voiau să înţeleagă, că au ajuns la finalul existenţei, a dominaţiei lor asupra continentului european. După atacul austro-ungar asupra Serbiei, la 28 iulie 1914, caruselul europenizării, apoi al mondializării sale, s-a concretizat foarte repede. Conflagraţia a durat cu puţin peste patru ani. Nimeni nu a prevăzut că nu vor exista învingători, ci numai învinşi.
Acest conflict a fost, în bună măsură, diferit faţă de cele de până atunci, derulate după tipicul: război, pace, învingători, învinşi. Pe parcursul războiului au apărut elemente total neprevizibile: revoluţia rusă din februarie 1917, participarea Statelor Unite ale Americii la conflict alături de Antantă, începând cu 6 aprilie 1917 şi revoluţia rusă din octombrie/noiembrie 1917. Insuccesele de pe front au creat o criză în Rusia, concretizată printr-o revoltă la Sankt Petersburg, a cărei consecinţă a fost abdicarea ţarului Nicolae al II-lea (1868-1918), care a domnit în perioada 1894-1917. La 2/15 martie 1917 a abdicat pentru el şi urmaşul lui în favoarea fratelui său, marele duce Mihail, care, la rândul său, la 3/16 martie 1917 abdică şi el, punând capăt dinastiei Romanov pe tronul Rusiei. Cel puţin iniţial, poziţia Antantei pare şubrezită din cauza degringoladei pe frontul de est. Apare un nou element: intrarea în război a SUA. Aceasta are un impact deosebit în plan militar, în susţinerea economică a Antantei. O semnificaţie importantă, în contextul războiului, are revoluţia bolşevică. Conducătorul ei, Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924), nume conspirativ Lenin, nume cu care a devenit cunoscut astfel în întreaga lume. În aprilie 1917, cu acordul tacit al Puterilor Centrale, se reîntoarce în Rusia pentru a pregăti revoluţia bolşevică. Vara, din cauza unei insurecţii eşuate, se refugiază în Finlanda, revenind în octombrie/noiembrie 1917, când după o nouă insurecţie, bolşevicii preiau puterea prin soviete. Noul guvern, Consiliul Comisarilor Poporului, îl are în frunte pe Lenin. La 26 octombrie/8 noiembrie 1917, Congresul Sovietelor a adoptat Decretul asupra păcii, redactat de Lenin, propunând, teoretic, o pace dreaptă, fără anexiuni teritoriale, pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare. Acest decret nu a fost respectat chiar de cei care l-au propus. Practic, Rusia denunţă războiul, părăseşte alianţa din care făcea parte. La 3 martie 1918 se încheie Tratatul de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale. În schimbul păcii, Rusia pierdea teritorii întinse: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, districtele turceşti Erdehan şi Kars, districtul georgian Batumi. Conform unui nou tratat semnat la Berlin în data de 2 august 1918, trebuia să plătească daune de război considerabile. Sigur că, în noiembrie 1918, odată cu înfrângerea Puterilor Centrale, Rusia sovietică denunţă aceste tratate, iar Germania renunţă la ele. Foarte importantă pentru redimensionarea relaţiilor internaţionale a fost poziţia lui Woodrow Wilson (1856-1924), preşedinte al SUA două mandate consecutive în perioada 1913-1921. La 8 ianuarie 1918, în plenul Congresului, susţine un discurs intitulat: Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, mai cunoscut sub titulatura „Cele paisprezece puncte“, care schimbă radical abordarea relaţiilor internaţionale. Punctul 10 se referea la Austro-Ungaria, ale cărui frontiere trebuiau reajustate în favoarea Austriei, Ungariei, Cehoslovaciei, României şi a Regatului Sârbo-Croato-Sloven, devenit apoi Iugoslavia. Este şi un răspuns la iniţiativa de pace lansată de Lenin. Impactul este uriaş. Spre sfârşitul războiului, Germania imperială face apel la o pace conform normelor wilsoniene. Prima a capitulat Bulgaria, la 29 septembrie 1918, apoi, Imperiul Otoman la 30 octombrie 1918. La 3 noiembrie 1918 a capitulat Austro-Ungaria, iar peste o zi, separat, Ungaria. În fine, la 11 noiembrie 1918, în pădurea Compiegne, lângă Paris, pe o linie secundară de cale ferată, într-un vagon salon, se semnează armistiţiul care constată încheierea definitivă a ostilităţilor militare.
Toate acestea au pregătit marile transformări din viaţa popoarelor începând cu finele anului 1918.

4 comentarii la „Secolul al XIX-lea, drumul spre triumful naţiunilor

  • bla bla bla, ce porcarie ,sa intri in parlament cu citeva voturi

  • Sandu Florin, din fericire pentru tine, din pacate pentru altii, esti mai prost decat prevede legea. Te uiti ca pisica in calendar si ii dai inainte cu stupizeniile.

  • Mai ciumete, daca pe tine atat te duce mintea ca Centenarul Romaniei este bla, bla, bla atunci e foarte trist

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la Stiri si informatii din judetul Hunedoara. Mesagerul Hunedorean

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura