Sarmizegetusa Regia, documentat (II)

După ce Emil Boc şi Kelemen Hunor au venit la Sarmizegetusa Regia, a urmat o măsură tipică heirupismului românesc (de data asta, cu nuanţe maghiare…) – anume, anii de zile în care nu s-a făcut nimic au fost urmaţi de o decizie de înfiinţare a unei comisii interministeriale, care să studieze (de ce n-o fi făcut-o până acum, sau premierul nu aflase încă de existenţa Sarmizegetusei Regia…?) o formulă juridică pentru transformarea cetăţilor dacice într-o zonă cu administrare specială, după modelul Deltei Dunării.
Sună bine, în aparenţă – uite, zonă specială, comisie interministerială, Boc&Hunor, Delta Dunării etc.
De fapt, soluţiile există, doar că trebuie să ai specialişti care să le aplice- una la mână! Apoi, dacă-i ai, trebuie să-i mai şi foloseşti – două la mână!
Sarmizegetusa Regia a fost „uitată” tocmai pentru că a avut prea mulţi stăpâni, ajungând deci într-un păienjeniş de interese. Neacademic spus, copilul cu prea multe dădace moare de foame! Acum a luat naştere o comisie interministerială şi mai extinsă. Personal, mă îndoiesc că vizita-fulger a avut un altfel de conţinut, în afara celui electoral. Dacă ar fi avut, atunci, ministrul Culturii trebuia să ştie că preluarea monumentelor şi siturilor istorice în administrare guvernamentală este o măsură depăşită în Uniunea Europeană. Apoi, „decuplarea” autorităţilor locale de la gestiunea patrimoniului propriu este o măsură care afectează comunităţile. Iată ce spune arheologul Laurent Chrzanovski, în numărul dedicat cetăţilor dacice din revista „POLIticS&Media: ”În materie culturală, administraţia de stat continuă cu obstinaţie să se dorească paznicul exclusiv al templului, chiar dacă nu-şi respectă angajamentele morale şi legale, precum şi pe cele internaţionale. Or, acest model depăşit nu poate conduce decât la catastrofă.” Menţionez că Laurent Chrzanovski are o vastă experienţă în materie de patrimoniu cultural, fiind profesor universitar la Geneva, partener în multiple proiecte europene referitoare la patrimoniu, colaborator al Institutului Cultural Român, ca să mă rezum doar la o parte din calificările domniei-sale. În discuţiile avute, mi-am dat seama că expertiza domniei-sale este superioară multor funcţionari culturali cu ascensiune exclusiv politică, dar nu prea înţeleg cu ce se mănâncă cultura, patrimoniul şi turismul cultural.
Pentru că argumentaţia depăşeşte cu mult spaţiul acestui editorial, pun oricui la dispoziţie revista menţionată, care cuprinde numeroase articole de specialitate, care pledează, în majoritate, pentru o cu totul altă abordare. Este adevărat că insistenţele de a obţine şi un punct de vedere al Ministerului Culturii au fost lovite de nulitate. Site-ul nu are o adresă de contact funcţională.
În esenţă şi foarte pe scurt, soluţia (poate perfectibilă) ar fi un parteneriat public-privat pe termen lung, care în nici un caz să nu lase pe dinafară autorităţile şi comunităţile locale. Cum am mai spus, din experienţa proprie, cunosc situaţia, aproape similară, a sitului istoric francez Alesia, unde Cezar i-a înfrânt pe gali. Francezii au avut nevoie de opt ani pentru a obţine un consens politic şi a demara o rezolovare profesională a problemei. După încă doi ani, puteţi vedea ce au reuşit pe site-ul alesia.fr. Exact prin parteneriat public-privat şi nu prin zonă cu administrare specială, care a transformat Delta Dunării într-un paradis al braconierilor şi al construcţiilor ilegale.
P.S. Profit de acest spaţiu pentru a mulţumi unei echipe de medici – Mircea Veţean, Dan Florea şi echipei de la urgenţa Spitalului din Deva, din data de 6 august. Ştiu ei de ce…