România, cu lanţ de aur la gât
Am văzut şi aţi văzut zilele astea imagini cu inundaţii, difuzate până la saturaţie, în direct şi în reluare. Situaţia e gravă, dar repetarea dramatismului duce la obişnuinţă. E simplu de explicat psihologic – apare o reacţie de protecţie, ca la război. Veteranii sunt obişnuiţi cu moartea…
Mă rog, asta este politica posturilor TV, nu mă bag. Dar imaginea cea mai relevantă pentru ceea ce înseamnă România de astăzi (poate a însemnat şi ieri, poate va însemna şi mâine) a fost cea de la Galaţi, din timpul construirii digului de la Dunăre. În timp ce jandarmi, militari şi voluntari umpleau saci cu nisip şi îi stivuiau în dig, lângă ei, diverşi gură-cască cu frizura gelată şi mecle lombrosiene se uitau cu un aer absent, poate puţin, dar puţin de tot curios. La gâtul unuia am zărit, preţ de o clipă, celebrul lanţ de aur gros (mă rog, accept că ar fi putut fi şi imitaţie), genul manelist, ai cărui duşmani trebuie să moară de ciudă când îl văd pe el cu lănţocul. Tricou mulat, personaj din galeria lansată nu de mult de Radio Guerilla parcă, sub denumirea de cocalar.
Cocalarii ăştia erau ei mai mulţi acolo, privind cum ceilalţi ridică digul. Nu era problema lor, poate nu locuiau în zone inundabile, poate că de dig se ocupau părinţii, dotaţi cu mai mult simţ civic. Sau poate pur şi simplu, nu aveau chef.
La urma urmei, îi înţeleg. De ce ar fi fraier cineva să ajute dezinteresat, din moment ce nu are nimic de câştigat din asta? Într-o ţară în care idealul este să reuşeşti să tragi ţepe cât mai mari la cât mai mulţi, să te „descurci”, în care supravieţuirea în comunism s-a făcut parţial după metoda lagărelor de concentrare, scapă cine poate, nu e de mirare că tranziţia a rafinat aceste metode, astfel încât acel obamian „yes, we can”, apreciat inclusiv de unii comentatori ai editorialelor mele, nu are nici o funcţionalitate în România.
Apare din nou acel sistem de regrupare a celor care încearcă să-şi păstreze minime repere morale, în maniera descrisă de Gabriel Liiceanu, sub sintagma „sistemul de iluzii”. Sper că din sistemul de iluzii al filosofului citat a dispărut admiraţia acordată necondiţionat preşedintelui.
„Veteranii sint obisnuiti cu moartea…”.Imi aduceti aminte de teoria metamorfozelor explicata de Mircea Eliade,a „pietrificarii” fiintei umane pina la moarte,sau cum spun americanii:”The dust to dust”.Omul se naste din flacara vie a vietii :dragostea.Creste cu anii.Are nenorocul unor parinti denaturati care trecind peste bucuria darului,ii administreaza corectii pentru a-l „face om”.Dar,calculul e gresit.Dupa primele palme moare un pic.Trec ani,corectiile devin mai dure si se mai „pietrifica” putin.Pierde pe cineva drag ,depaseste momentul si se mai pietrifica un pic,este chemat la armata si trimis pe front.Scapa din razboi,dar vazind moartea camarazilor in jur in fiecare zi si chiar a oamenilor inamici se intoarce acasa mai „pietrificat”(noi zicem „calit”).Se casatoreste are copii,dar societatea intr-o vesnica „tranzitie” ii aduce aminte de palmele din copilarie si devine tot mai „pietrificat”,motiv care-i fac pe ai sai sa-l evite ceea ce-l pietrifica si mai mult.Trece din ce in ce mai insensibil peste toate,chiar si peste o guvernare „nesimtita” vazind in fiecare zi drame care-i aduc aminte de ororile razboiului.Infrunta situatia ,dar devine de-a dreptul un bolovan pe care nu-l mai impresioneaza nimic,pentru ca nu mai are nimic in el din „flacara vietii”.Este momentul sa se intoarca in pamintul din care e zamislit si cu care se confunda de-acum.Si o face.Daca mai dureaza asa-zisa guvernare actuala,autointitulata „de dreapta” (nu”dreapta”),natia romana risca sa se transforme intr-un „depozit geologic”.
Acel „yes, we can” nu are nici o functionalitate nici macar in SUA lui Obama. Face parte din strategiile de persuasiune ale echipei sale. Marketing social aplicat. Asa cum rechinii de la JP Morgan „s-au descurcat”, asa se descurca si rechinii din Romania. Asa cum Peninsula Bank of Englewood a falimentat, asa vor falimenta si cei mici din Romania. Pentru primii s-a aplicat „yes, we can”, pentru ultimii nu.
Pentru toti insa, gunoiul nu poate sta la infinit ascuns sub pres.
Referitor la Liiceanu: in mod sigur „morcovul existential” oferit de Basescu este mai portocaliu decit cel oferit de altii 🙂
Sunt perfect de acord cu strategiile referitoare la yes, we can. Totusi, mi se pare ca destructurarea a atins cote nu alarmante. Exprimarea unui presedinte, referiotor la „ceilalti” cum ca ar fi ciuruiti, are o valoare contrara simbolica echivalenta cu yes, we can…
Oricum, legat si de primul comentariu, imagistica romanilor este si ea distrusa, nu mai exista repere, iar incapacitatea oricarui politic, vazut ca expresie a POLIS-ului, de a reface statul ca expresie a reprezentarii cetatenilor este mai mult decat discutabila.
Ati omis un lucru pe care, dincolo de cocalarul cu lantul de un kg de aur la gat, eu il consider la fel de relevant pentru societatea romaneasca. Ma refer aici la cocalarul politic zamislit din ignoranta cronica a poporului. Enumar in viteza cateva personaje precum Vanghelie, EBA sau Radu Mazare. Si nu in ultimul rand omiteti sa vorbiti despre Mafia gulerelor albe: Mitrea, Nastase, Rusanu, Berceanu si toata clica de acoliti care roiesc in jurul lor. Manelizarea Romaniei este doar un efect. Cauzele trebuiesc cautate la cei care au permis asta. Si principalii vinovati sunt acolo in cloaca celor cu gulere albe.