Rezident în Dallas-ul vulcănean

Maximilian Gânju

Un cartier mineresc din Valea Jiului poartă numele celebrului serial american „Dallas”, dar bogăţia e doar un vis pentru miile de suflete care trăiesc aici de pe o zi pe alta.

Supranumit după saga familiei Ewing
Cartierul lor a împrumutat doar numele metropolei americane, deoarece a fost populat chiar în perioada în care se transmitea la televizor celebrul serial „Dallas”. Comuniştii au acceptat tacit porecla, pentru că nu voiau ca minerii să fie ispitiţi de capitalism. La vremea când a fost construit, pe un deal deasupra oraşului, cu blocuri care lăsau impresia că ating cerul, cartierul era râvnit de mai toţi minerii şi mulţi făceau cozi la sfatul popular pentru a primi repartiţie în blocurile noi. Nu conta că apa rece, în intervalul în care curgea, nici măcar nu apuca să le umezească robinetele celor de la ultimul etaj. De căldură şi apă caldă nici nu putea fi vorba, dar ortacii aveau gratuităţi la curentul electric şi cum vremurile erau altele, toată lumea se descurca. În scripte „Dallas”-ul vulcănean se numeşte Micro 3 B, însă nici măcar toţi locuitorii lui nu ştiu acest lucru, ei spun că sunt din Dallas. Numai că „Dallas”-ul din Vulcan este astăzi doar un cartier extrem de sărac, în care mii de suflete abia îşi duc zilele. Populat în mare parte cu mineri care s-au disponibilizat în 1997, cartierul este un pol al sărăciei din Valea Jiului.

Trăiesc de pe o zi pe alta, pe datorie
Cei mai mulţi dintre locuitorii cartierului  trăiesc din ajutoare sociale ori pensii, iar pentru a se putea descurca, s-au apucat să scormonească prin zonele de la marginea oraşului, care odinioară erau industrializate. Astăzi, pe timp de iarnă, caută în pământul îngheţat fier vechi ori alte metale, ce erau risipite în vremea comuniştilor. Vara merg după ciuperci şi fructe de pădure, iar astfel răzbesc în lupta cu sărăcia. Este şi cazul a doi foşti mineri care, chiar dacă afară este ger de crapă pietrele, dis de dimineaţă, înarmaţi cu târnăcoape, se duc pe haldele unde ştiu că ar mai putea fi îngropată o bucată de fier.
„Viaţa în «Dallas» este nu grea, ci foarte grea. Cartierul ăsta a fost supranumit de oameni aşa, după serialul ăla american. Atunci se dădea la televizor serialul cu J.R şi Sue Ellen. Din centrul oraşului se vedea luminat tot cartierul, acolo sus pe dâmb. Era frumos, la început, comuniştii l-au făcut să arate boboc! De la distanţă, cum era luminat, ziceai că-s zgârie-norii aceia din Dallas. De aceea, oamenii i-au zis Dallas. După Revoluţie s-a stricat treaba şi răul a venit în 97, la disponibilizare. Atunci am plecat şi eu de la mină, cu ordonanţa, dar banii s-au dus. Am patru copii şi acum trebuie să mă descurc, să-i întreţin. Vara fac pe zidarul, m-am recalificat la mistrie, iar iarna, cum nu se construieşte şi n-am lucrări, merg după fier vechi. Am un ortac, Nicu, dar mai sunt şi alţii şi săpăm în pământ, de dimineaţa şi până seara, pentru 20 sau 30 de lei pe zi”, povesteşte Constantin Bocanu (în dreapta în foto).

Are noroc cu pensia de miner
Bărbatul are 58 de ani şi e mai norocos decât alţii, are o pensie de circa 1.500 de lei pentru cei 20 de ani de mină. Banii nu-i ajung însă pentru şase guri, pentru că nevasta e casnică, aşa cum erau odinioară mai toate nevestele de miner. Camaradul său Nicu nu a apucat să iasă la pensie, e mai tânăr şi nici n-a lucrat prea mult la subteran. Din şcoală a ieşit zidar şi acum, în toată Valea Jiului, se construieşte un bloc la 10 ani. „Nu ridică nimeni nimic, nu e un şantier, deci nu e nevoie de meseriaşi în construcţii. Lucrez pe cont propriu, trebuie să trăiesc, însă iarna merg la fier vechi. Ce să facem, să furăm, să dăm în cap”, se întreabă bărbatul.
Cum arătam, cei mai mulţi dintre locuitorii cartierului trăiesc la propriu pe datorie, pentru că altfel ar muri de foame. Au doar ajutoare sociale sau alocaţiile copiilor şi îşi fac cumpărăturile pe caiet. Iau de la chioşcurile din cartier mâncare şi lasă garanţie buletinul, cuponul de pensie ori cardul pe care le intră banii de ajutoare. Cei mai năpăstuiţi dintre ei ajung la containerele de gunoi, unde nu găsesc prea multe, poate doar cât să-şi mai liniştească foamea.