Revoluţia, azi…

Au trecut 21 de ani. O durată nesemnificativă. În ţară au loc comemorări, la Timişoara ele s-au produs deja. Probabil că se desfăşoară manifestări oficiale, e în spiritul românilor, dar teamă îmi este că totul a intrat într-o rutină a cântărilor bisericeşti, a apelurilor la pioşenie şi la comemorare descărcată de orice este politic. Orice trimitere la nemulţumiri va fi taxată ca impietate şi macularea memoriei celor ce s-au sacrificat pentru… Şi de aici, urmează un pomelnic de idealuri care se presupune a fi fost îndeplinite, din moment ce nu mai trebuie vorbit despre ele, iar pomenirea lor este taxată drept politicianism şi lipsă de respect pentru eroi.
Comemorarea revoluţionarilor, mă refer aici la cei decedaţi, a devenit, cum spuneam, rutină. Şi vă rog să nu mă acuzaţi de cinism, când spun că asta e poate cel mai puţin grav. Generaţiile se schimbă, memoria se estompează. Nimeni nu plânge acum după Mihai Viteazul, chiar dacă îl preţuieşte.
Ceea ce este mai grav mi se pare faptul că Revoluţia română, oricum i-am spune, revoluţie, evenimentele din decembrie, lovitură de stat, începe să fie din ce în ce mai puţin valorizată, şi asta, pe fondul regretelor din ce în ce mai pronunţate ale celor ce îşi amintesc comunismul drept societatea ideală care s-ar fi dorit.