Râsul, ca şansă

Volodia Macovei
„Ca un fel de refugiu din multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta Sa bunăvoinţă, a dat omului râsul, cu toată scara – de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi ca pete, atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea motiv de a te întrista şi de a dispera de viitorul omenirii, dacă n-ai şti că după o sută de ani de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contemporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare.
Garanţia învingerii adevărului şi binelui în lumea aceasta este moartea. Dacă moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generaţie care produce atâţia Mihăleşti, Fundeşti, Pătârlăgeni, Costineşti, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existenţă. E o fericire pentru noi că prostia şi perversitatea, fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori. De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelişti.” (Mihai Eminescu)