Populismul îngroapă România

Îmi amintesc de Boris Elţîn, acel Elţîn în funcţia de preşedinte al Rusiei, aparent puternic, în realitate dominat de alcool. Acel Elţîn care se ţinea de giumbuşlucuri pe scene, era roşu la faţă şi se învârtea râzând, doar în cămaşa albă de şef de stat, care tocmai renunţase la sacou, pentru a se simţi „din popor”.
Amintirea lui Elţîn nu mă umple de respect pentru el, pe criteriul că uite ce preşedinte al întregii Rusii a fost. Ultima apariţie demnă a lui Elţîn, pentru cine îşi mai aminteşte, a fost cea de pe tanc, în faţa Parlamentului moscovit asediat. În rest, mie îmi inspiră milă, nicidecum prestigiu.
Realitatea este că menţinerea acestui prestigiu se face cu greutate. Fac parte dintre cei mai idealişti, care acceptă slăbiciuni omeneşti ale celor din fruntea ţării, insă doar pe cele acceptabile. Sarkozy poate fi simpatic că a luat stiloul, Barack Obama poate fi scuzat pentru că a dat cu capul de uşa elicopterului prezidenţial Marine 1, ba chiar şi bush-ismele lui George W. aveau un aer clar inocent, neprovocat, nepus la cale.
Un om între ale cărui stereotipuri verbale se numără şi acel „ţigancă împuţită”, care se învârte apoi printre indivizi gen Bercea Mondialu’ (ce porecle au ăştia…), care nu a fost vizibil pe continent decât la vizite protocolare, acolo unde vine toată lumea, poate chiar să iasă din nou preşedinte, prin voia votului popular. Poate să se afişeze cu Becali şi să spună că nu a învăţat bine, după care să ceară pacturi pentru educaţie. În fond, nu învăţaţii conduc lumea, poate că aşa e şi mai bine… Poate Flutur să-i scrie cu oi pe dealuri, iar Gabriel Liiceanu, pe care de altfel îl preţuiesc, să nu reacţioneze când i se spune că şcoala românească produce ba filozofi, ba tâmpiţi. Poate chiar să-l cheme pe Tăriceanu pe scenă, după ce a făcut tot posibilul să dărâme o alianţă care pornise sub auspicii favorabile. Poate să-l facă pe Geoană bostănar şi apoi să se ducă să se tragă de şireturi cu bostănarii din Dăbuleni. Dacă omitem perioada Iliescu 1990-1992, se poate afirma cu certitudine că în mandatul Băsescu, ţara se putea numi Republica Populistă România.
Dar, să nu ne mirăm. Să nu ne mai mirăm când ni se spune că suntem ultimii din Europa la… şi la… şi la…
Aşa cum nu-mi este simpatic Băsescu, nici Marius Tucă nu face parte dintre idolii mei. Dar e o problemă personală, Marius Tucă nu e preşedintele României, iar manifestul lui din Jurnalul naţional de ieri, intitulat „Mişcarea de rezistenţă”, mă face să cred că va veni vremea în care România nu va fi perfectă, ci doar normală. Ader la acest manifest.