Poiesis, poezie, poet

Volodia Macovei

Poezie şi poetic sunt cuvinte care, în înţelesul comun, ne dau existenţa şi măsura creaţiei literare în versuri, cu anume ritm, cu sau fără rimă, şi care, prin limbajul folosit, atinge şi tulbură sensibilitatea omului. Sursa veche a acestor termeni este, însă, mult mai generoasă.
Stând la rădăcina etimologică a cuvintelor bine ştiute poezie şi poetică, poiesis este în greaca veche şi, la origine, era format pe rădăcina unui verb, poieo, care însemna eu fac, eu produc, eu creez şi care avea ca derivate poiema cu sens de muncă, lucrare, poietes cu sens de făcător, lucrător, autor, poet şi poietikos cu sens de productiv, dar şi de poetic.
Un celebru lingvist rus, Roman Jakobson, chiar a introdus în teoria sa o funcţie a limbajului care se numeşte „funcţia poetică”, cea care reflectă „atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare”. Mai simplu explicat, funcţia poetică a limbajului măsoară cât de expresiv este mesajul pe care îl transmitem atunci când vorbim, bogăţia stilistică şi de înţeles a ceea ce spunem.
Pentru grecii antici, poiesis era chiar sursă a existenţei, iar poeţii erau creatori în sensul cel mai larg. Iată ce-i spune Diotima lui Socrate în „Banchetul” lui Platon: „Astfel, poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă. În felul acesta, creaţiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc poeţi.”
Ei, deja parcă admiraţia noastră pentru poezie şi poeţi creşte şi, clar, acum înţelegem cum se face că tot românul s-a născut poet.

Propunere de lectură: Platon, „Banchetul”.