Nu vă faceţi griji, domnule Băsescu: pleacă!

Nonşalanţa cu care preşedintele îşi permite să vorbească despre cei ce pleacă din ţară este de-a dreptul condamnabilă! Ca în multe alte situaţii, vom culege roadele, dacă roade se vor putea numi, la mulţi ani distanţă. Acum încă nu ne pasă, sau dacă ne pasă, nu facem nimic, în pofida semnalelor trase de presă şi de cei, destul de puţini, rămaşi responsabili. Când Silviu Brucan spunea că vom învăţa democraţia în 20 de ani, l-am luat în râs. Au trecut şi iată-ne într-o fundătură democratică, în care termenul de „disoluţie” a statului pare mai actual decât oricând. Politizată până la sufocare cu indivizi pentru care criteriul competenţei este total neglijat, România plăteşte tributul proastei gestionări.
Se tot vorbeşte despre educaţie. Nu va mai trece mult timp şi vom avea meşteri total deprofesionalizaţi, al căror singur gând va fi cum să ciubucărească păcălind clientul. Ajungem şi la plecare. Pentru mine teoretică, devine acum practică – nu că aş vrea să plec (sau aş vrea, dar parcă trebuia s-o fi făcut acum vreo 10 ani…). Devine practică în sensul de palpabilă, oameni pe care îi cunosc îmi spun că vor pleca. O pereche de medici abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, studenţi care au trudit din greu pentru a absolvi, pentru că nu au avut părinţi „bazaţi”, aşteaptă toamna pentru a pleca. Ar pleca acum, dar vor să se căsătorească în România. Imediat cum o vor face, pleacă. Au posturile aproape asigurate. Îmi spun, compătimitor, că vor fi medici din ce în ce mai slabi la noi, pentru că nivelul predării în facultăţile de medicină a scăzut dramatic.
Excelentă situaţie, mai ales că populaţia ţării este robustă, nestresată, a avut parte de medicamente de calitate, iar salariile tocmai au crescut, în paralel cu punerea în aplicare a unei noi măsuri de protecţie socială, anume extinderea listei medicamentelor compensate!
Plecarea din ţară a devenit sport naţional! Fiecare tânăr mai talentat, fiecare om cu putere de muncă nu mai cred în nimic şi dacă i se oferă posibilitatea, pleacă! Speranţa moare ultima, se spune. Chiar şi în criză, cu nişte oameni mai cu capul pe umeri, păstram speranţa. Acum, tot ce auzim este şomaj, disponibilizări, austeritate, băşcălie prezidenţială. Băsescu poate fi liniştit – pleacă mulţi, dar nu cred că din cei care ar mai vota sistemul încurajat de el şi de cei care-l girează.