Nu suntem stăpâni pe soarta noastră…!?

Iată prezentarea părţii a treia a raportului despre România, scris de dr. George Friedman, directorul executiv al companiei de expertiză internaţională STRATFOR. Cei interesaţi pot accesa site-ul http://en.wikipedia.org/wiki/ George_Friedman, unde vor găsi toate datele necesare.
„România contemporană nu poate fi înţeleasă fără a-l înţelege pe Nicolae Ceauşescu. El s-a autointitulat Geniul Carpaţilor. Se poate să fi fost, dar în acest caz, definiţia carpatică a geniului este nepotrivită.
Guvernul României comuniste a fost construit în jurul comuniştilor care au rămas în ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în închisori sau ascunşi. A fost încă un aspect unic printre ţările satelite ale Uniunii Sovietice. Stalin nu avea încredere în comuniştii care au rămas acasă şi au rezistat. El prefera comuniştii care se refugiaseră la Moscova în anii ’30 şi care şi-au manifestat loialitatea faţă de Stalin, trădându-i pe ceilalţi. Stalin i-a trimis pe comuniştii moscoviţi să conducă ţările ocupate de sovietici, aflate la graniţa lor vestică.
În România, comuniştii veniţi de la Moscova au fost repede eliminaţi şi autohtonii au luat puterea. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, alt lider comunist rămas în România a luat puterea: Nicolae Ceauşescu. Este o particularitate a comunismului românesc, care îl apropie de Iugoslavia lui Iosip Broz Tito în privinţa politicii externe, dar care a fost mai mult decât un vis urât în materie de politică internă.
Ceauşescu a decis să plătească toate datoriile ţării, decizie care pare legată tot de politica sa externă – nu dorea ca România să fie prinsă în capcană de vreo altă ţară din cauza datoriilor. A plătit vânzând altor state tot ceea ce se producea în România. Acest fapt a adus ţara într-o stare de sărăcie lucie, unde curentul electric şi căldura erau furnizate cu întreruperi, chiar şi mâncarea era greu de găsit într-o ţară care o producea din belşug. Securitatea, poliţia secretă internă a cărei eficacitate şi brutalitate erau impresionante, descuraja protestele. Nimic în România nu funcţiona atât de bine ca Securitatea.
Herta Muller este un autor care a scris în germană (fiind parte a românilor de etnie germană) şi care a câştigat premiul Nobel pentru literatură în 2009. Una din cărţile ei, Întâlnirea, are acţiunea plasată în România epocii comuniste. Defineşte foarte bine rolul jucat de Securitate. În carte este vorba despre o femeie de rând, care îşi vede de serviciul ei, trăind alături de un soţ alcoolic şi temându-se permanent de un posibil contact cu poliţia secretă. Ca în Kafka, nu este clar la ce se aşteaptă şi de ce se tem, dar pericolul este permanent şi pătrunde în conştiinţa ei. Când cineva citeşte cartea asta şi se pregăteşte pentru o călătorie, aşa cum am făcut eu, înţelege modul în care Securitatea punea stăpânire pe sufletul unui om. Şi nu este ceva din anii ’30, ci un mecanism care a susţinut regimul comunist românesc până în 1989.
A fost ca şi cum preţul pe care România l-a plătit pentru autonomia ei era să-şi tragă continuu câte un pumn în faţă. Chiar şi căderea comunismului s-a făcut în variantă românească. Nu a fost o revoluţie de catifea, ci una sângeroasă, Securitatea a rezistat forţelor anticomuniste în circumstanţe ale căror detalii sunt neclare şi încă aprig dezbătute. La final, Ceauşeştii (soţia lui Nicolae, Elena, era o piesă a sistemului, greu de apreciat chiar şi de un geniu al psihologiei) au fost executaţi, în timp ce Securitatea s-a disipat în societatea civilă sau în reţele de crimă organizată, fenomen confundat în epocă de către jurnalişti sau lumea academică din Vest cu liberalizarea fostului lagăr sovietic.
În 1989, România a ieşit din ultimii 70 de ani de catastrofe, visând la lucruri simple şi fără să-şi facă iluzii că acestea ar fi uşor de obţinut prin mijloace pe care chiar ei, românii, le-ar putea controla. La fel ca în întreaga Europă de est, dar poate cu mai mare intensitate, România îşi gândea izbăvirea cu ajutorul instituţiilor occidentale. Dacă i s-ar fi permis să intre în NATO şi mai ales în Uniunea Europeană, atunci, nevoile de securitate ar fi fost acoperite, la un loc cu rezolvarea problemelor economice.
Românii tânjeau să devină europeni, pur şi simplu, pentru că a fi român era prea periculos.” (va urma)