Nu putem schimba lumea, aşa că mai bine nu facem nimic…

Discutam zilele trecute despre ceea ce s-ar putea face în legătură cu schimbarea de mentalitate. „Vast program”, ar fi zis Charles de Gaulle. Se propunea o temă de brain-storming, ceva de genul „ce anume ameninţă lumea…?”.
O asemenea temă este din start sortită eşecului. Lumea…? De ce nu Galaxia? Sau poate Universul? În faţa unei asemenea imensităţi, te simţi evident dezarmat. Lumea este America, Europa sau Asia, nu au aceleaşi probleme.
Să schimbăm România atunci! Inoperant. Moldova sau Ardealul or fi având şi probleme comune, dar e greu să-l fac pe cel din Botoşani să rezoneze cu cel din Timiş.
Poate judeţul? Hmmm… Mie, Valea Jiului mi se pare uneori stat în stat, mă îngrijorează că oamenii din Brad nu au căldură, dar aşa, cumva teoretic, faptul că sunt gropi pe centura Devei mă afectează direct, palpabil.
În urmă cu ceva timp, canalul National Geographic difuza un spot de sensibilizare a opiniei publice. Foarte generos, ei salvează planeta. Ne întoarcem deci, de unde am pornit? Nicidecum! Sloganul acestui spot era extrem de concret – în engleză suna aşa: „Do something! Anything!”. Fă ceva. Orice. Practic, schimbarea mentalităţii nu poate începe sau continua cu planuri măreţe, globale, foarte greu de pus în practică. Dar acel „orice” putea fi îndemnul de revenire cu picioarele pe pământ.
Ce „orice” am putea face? Ce ne deranjează cel mai mult şi am vrea să schimbăm? Că arunc în fiecare lună kilograme de hârtie, pentru că nu mai este nici un punct accesibil unde aceasta se colectează? Că prin oraş coşurile de gunoi sunt rupte? Că şmecherii continuă să intre în porţiunea aşa-numită „pietonală” din centrul vechi al oraşului, cu geamurile maşinilor deschise, din care se revarsă generos, ce altceva decât manele? Că la „iarbă verde” este o mizerie de nedescris, plin de peturi şi doze de bere? Că cinematografele sunt închise, în timp ce filmele româneşti sunt premiate mai peste tot în lume? Că drumurile au gropi? Că educaţia se duce de râpă sau că nu se mai citeşte? Că pentru mulţi televizorul a devenit efectiv tembelizor?
Sunt prea multe.
Din păcate, nu am soluţii. Dar constat ce se întâmplă. Oamenii, cei care mai au bun-simţ, nu mai au putere de reacţie. Se petrece ceva similar cu ceea ce se întâmpla în comunism – refugiul. Augustin Buzura scosese atunci chiar o carte – Refugii. Oamenii se refugiază în familia lor, în mediul lor, îşi creează un micro-univers unde ceilalţi sunt ca ei şi nu mai trebuie să schimbe nimic.