Noul agent secret român – Recenzorul!

Mă uit la emisiunea unui post TV local. Invitat: directorul executiv al Direcţiei Judeţene de Statistică Hunedoara, Benoni Bădescu. Tema emisiunii: recensământul. Telespectatorii telefonau să pună întrebări, cum am înţeles că au făcut-o şi la alte posturi TV sau de radio.
Majoritatea întrebărilor denotau suspiciune. Unele o suspiciune evidentă, chiar teamă, respingere a motivaţiilor oficiale. Încă nepornit în acţiune, recenzorul, sau mai bine spus Recenzorul, era a priori învestit de către autorităţi nu doar să numere oameni şi case, ci şi să adune, mai mult sau mai puţin justificate, informaţii despre cei pe care-i intervievează. Întrebările telespectatorilor dovedeau că majoritatea sunt destul de bine informaţi. De ce este nevoie să dăm codul numeric personal? Cine-l va folosi şi de ce? De ce să declarăm dacă primim bani din străinătate? De ce să-l declarăm pe cel care nu locuieşte temporar? Şi de ce să se declare şi el, acolo unde-l va găsi alt Recenzor? Şi, în general, de ce sunt fişele atât de stufoase? De ce vrea să ştie statul despre noi atât de multe?
Directorul executiv, cu destul calm şi tact, încerca să liniştească lumea, dar dincolo de asigurările sale că totul va fi în ordine şi că legea protejează cetăţeanul, în sensul că datele lui nu vor fi folosite pentru cine ştie ce campanii şi baze de date oculte, oamenii nu credeau. Se vedea clar că nu au suficientă încredere în lege şi mai ales în modul în care este ea respectată în România. Se ghicea uşor reacţia lor, când auzeau cuvintele „legea nu permite să…” – „lasă, că ştim noi cum stă treaba cu legea în ţara asta…!”
Nici nu mai contează realitatea, contează ce cred oamenii. Să spunem că noi, jurnaliştii, nu avem motive să credem că datele se vor folosi împotriva noastră. Nu că nu s-ar putea, dar ziaristul este o persoană publică, numărul său de telefon este arhicunoscut, sigur este luat în vizor de unii sau alţii, indiferent de culoarea ochilor, iar adresa sa de e-mail este cunoscută, aşa încât orice anonim poate să-l laude şi mai ales să-l înjure – ceea ce de altfel se şi întâmplă.
Omul simplu însă nu ar dori ca intimitatea sa să fie violată. Din păcate, vedem, cum am mai spus, că omul nu are, sau nu mai are, încredere în lege. Este convins că telefonul îi este ascultat şi bazele de date ale instituţiilor sunt folosite pentru fel de fel de evidenţe ciudate sau pentru a i se trimite felicitări de ziua lui, de către politicieni care doresc să aibă acces la astfel de baze de date, deşi legea nu le dă dreptul. Trăim într-o atmosferă de suspiciune, pentru că aici am fost aduşi, să nu mai avem încredere în nimeni şi în nimic, nici măcar într-un nevinovat recensământ. Cum era înainte de 1989 – credem că „ei” sunt peste tot!
Personal, chiar aştept curios rezultatele recensământului. Cred că ne vor furniza surprize neplăcute. Mai ţineţi minte cântecul ăla ostăşesc, „20 de milioane”…? Oare câţi om mai fi?