Mocăniţa Hunedoara sau cum repară unii ce au stricat alţii

Ştirea referitoare la asocierea dintre Consiliul local Hunedoara şi cel al comunei Ghelari, în vederea refacerii traseului mocăniţei care mergea dinspre Hunedoara spre Govăjdie este, în sine, o veste foarte bună. Sigur că până la materializarea ei mai este, dar iniţiativa în sine este una cu succes sigur: linia ferată străbate un traseu suficient de lung şi spectaculos, opririle pot deveni semnificative (în sensul în care pasagerii au ce vedea şi ce face), mai ales dacă avem în vedere că unul din punctele de maxim interes poate deveni – amenajat cum se cuvine – furnalul de la Govăjdie. Traseul ar fi astfel unul care respectă cerinţele turismului modern, care spune că omul trebuie să aibă ce face, să descopere multiple posibilităţi de petrecere a timpului, de explorare, accesibile unei plaje foarte variate de vârste.
În acelaşi timp însă, ceea ce s-a întâmplat cu mocăniţa este un exemplu – al câtelea oare…? – despre cum se petrec lucrurile în România. După asocierea celor două administraţii publice locale, este nevoie de un proiect. Apoi, de refacerea efectivă a liniei ferate, prin cumpărarea şinelor, a traverselor, a componentelor podurilor. Apoi, locomotive şi vagoane. Ei bine, toate acestea au fost acolo până acum câţiva ani, când proprietarul, o firmă privată, evident prin reprezentanţii ei, a dat dovadă de iresponsabilitate, lăsând un asemenea patrimoniu să fie distrus şi determinând astfel cheltuirea unor sume de bani considerabile pentru refacere. Ca să nu mai vorbim de timpul necesar repunerii în funcţiune. Este ca şi cum moşteneşti o casă, o dărâmi, apoi vine vecinul şi-ţi spune ce mult valora. Fiind însă vorba de o privatizare care nu a fost plătită la adevărata valoare, cel care a avut-o şi-a permis să o distrugă sau, prin neimplicare, să admită furtul şi deteriorarea iremediabilă a liniei.
Şi încă ceva – este de salutat, în cel mai pozitiv mod, implicarea celor care de ani de zile luptă sub lozinca „Salvaţi mocăniţa Hunedoara”. Le doresc succes şi sper să putem călători din nou, aşa cum părinţii noştri o făceau, cu mocăniţa spre extraordinarul ţinut al pădurenilor.