Lumină

Volodia Macovei
„Creaţiile cele mai semnificative ale creştinismului oriental privesc teologia şi, în primul rând, teologia mistică. Este adevărat că structura gândirii bizantine îi oculta, într-un anume sens, originalitatea. Căci fiecare teolog se străduia să păstreze, să ocrotească şi să apere doctrina patrologică. Teologia era imuabilă. Tot ce era nou ţinea de erezie: expresiile „inovaţie” şi „blasfemie” erau aproape sinonime. Această aparentă monotonie (reprezentarea ideilor elaborate de Părinţi) putea fi considerată – şi a fost în decursul secolelor – semn de înţepenire şi sterilitate.
Totuşi, doctrina centrală a teologiei, în special ideea îndumnezeirii (theosis) omului, este de o mare originalitate, deşi se sprijină pe Sfântul Pavel, pe Evanghelia după Ioan şi alte texte biblice. Echivalenţa dintre mântuire şi îndumnezeire derivă din taina întrupării. După Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu l-a creat pe om înzestrat cu un mod de perpetuare dumnezeiască şi imaterială; sexualitatea şi moartea sunt urmări ulterioare ale păcatului originar. Întruparea Logosului a făcut posibilă îndumnezeirea omului (theosis), săvârşită însă din graţia divină. De aici, importanţa rugăciunii interioare (devenită mai târziu „rugăciune neîntreruptă”), a contemplaţiei şi a vieţii monastice în Biserica răsăriteană. Îndumnezeirea este precedată sau însoţită de o experienţă a luminii mistice. La sfinţii din pustie, extazul se însoţea de fenomene luminoase. Călugării iradiau lumina Graţiei. Când un pustnic era cufundat în rugăciune, chilia sa era plină de lumină. Aceeaşi tradiţie (rugăciune – lumină mistică – îndumnezeire – theosis) o regăsim peste o mie de ani la isihaştii de la Muntele Athos.” (Mircea Eliade, Biserica de Răsărit şi avântul teologiei bizantine)