Locurile de „iarbă verde”, aşa cum le ştiţi…

Cum se spune, deloc neadevărat: codru-i frate cu românul, păcat că românul nu-i frate cu codrul.
Săptămâna asta am ieşit pentru prima dată „în natură”. Am fost în Retezat, spre Râuşor. Pe aproape toată lungimea drumului care începe de la Mănăstirea Colţ, oamenii ieşiseră să se relaxeze, după o primăvară care până acum nu a fost prea generoasă. Nimic rău în asta, am mai spus – spre deosebire de alte ţări europene, avem încă libertatea de a alege umbra copacilor, pe terenuri care nu sunt (încă) în proprietate privată, pe care nu funcţionează (încă) interdicţia de a pune pătura.
Sau de a face foc. Am constatat că există zone luate pur şi simplu în stăpânire, aproape marcate cu pături, corturi, lemne, maşini, în care decenţa de a-i lăsa şi pe alţii să se bucure nu mai funcţionează. Uşile larg deschise ale autoturismelor lăsau să se reverse diferite genuri de muzică, de la manele, la populară şi dance. Nici o clipă, proprietarii nu-şi pun problema că gusturile lor nu sunt neapărat împărtăşite de ceilalţi, sau că pur şi simplu, cei din urmă ar putea fi deranjaţi de volumul şi başii la maximum. Vetrele de foc se înşiruiau cuminţi, una lângă alta, lăsând pământul pârjolit. Dar mai presus de toate astea, mizeria.
Îmi pare rău să tot constat că mizeria rămâne constanta ieşitului la iarbă verde, iar pet-ul şi parţial doza de bere s-au transformat într-un fel de blestem al românului modern. Mizeria se întinde nu de la Mănăstirea Colţ, ci de pe dealurile de la Hăşdat, unde mormanele de gunoi lăsate de căruţe pot fi cu uşurinţă identificate. Mizerie este şi pe Dealul Coziei de lângă Deva, unde toate tufişurile sunt înfundate cu doze de bere şi pet-uri, vetrele de foc acoperite cu hârtii şi cu aceleaşi pet-uri parţial arse. La fel pe Râul Mare, la fel la Costeşti, la fel în oriunde în altă parte, unde românul merge „la iarbă verde”. „Petrecăreţii” – cuvânt pe care am ajuns să-l urăsc – lasă în urma lor o murdărie de nedescris. Aici sunt poate de acord cu inflaţia de reportaje la temă ale televiziunilor, care ne arată şi ele dezastrul estetico – igienic lăsat de petrecăreţi. An de an, la fel. Nimic nu pare să-i sensibilizeze pe indivizi. Bizonul carpato-danubiano-pontic se ştie stăpân de două mii de ani, e ţara lui, poate să facă tot ce vrea cu ea, ce să-i spunem noi, poate o mai luăm şi în freză.