ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. IUBIREA DE SINE
de Valentina Mureşan
Nu ştiu ce este fericirea! Încep articolul săptămânii cu această afirmaţie şi nu o fac spre compătimire, ci din dorinţa de a vă da un alt motiv de meditaţie. Când anume suntem fericiţi? Ce ne face fericiţi? Suntem fericiţi când avem bani suficienţi să ne permitem orice, când avem tot ce am visat, când suntem iubiţi de persoana pe care o iubim la rândul nostru? Poate că da. Însă fericirea este o stare şi uneori durează doar o clipă. Poate că nu ştiu ce este fericirea, pentru că nici n-am căutat-o în mod deosebit. Am căutat cu disperare, însă, bucuria de a trăi şi tot ce mi-ar putea bucura sufletul într-o manieră unică. Bucuria sufletului vine din lucruri mărunte, din stări ale spiritului pe care trebuie să le gestionezi cu mare atenţie, ca să nu le pierzi.
Am aşteptat acest moment, în care să dezbatem iubirea de sine, pentru că ea vorbeşte despre fiecare dintre noi, despre ceea ce suntem, despre cum suntem. Iubirea de sine nu are nici o legătură cu egoismul, deşi, am întâlnit foarte mulţi egoişti, aparent fără nici o problemă: bogaţi, frumoşi, călători prin locuri minunate ale lumii, afacerişti de succes cu haine şi maşini scumpe, mereu prea ocupaţi, mereu pe drum, mereu angajaţi într-o treabă importantă. Dacă i-aţi identificat printre cunoştinţele voastre, cu siguranţă ştiţi că sunt… singuri. Sunt obişnuiţi cu singurătatea şi chiar le place asta, pentru că nu pot acorda nimănui din atenţia pe care şi-o acordă singuri, în întregime. Împart zilele importante din an cu un partener-surogat, amăgindu-se că poate fi dragoste adevărată, însă nu vor şti niciodată ce miracol impresionant este reciprocitatea, pentru că nu ştiu decât să ceară (atenţie, iubire, dăruire), fără să dăruiască nimic, niciodată. Deci: egoismul nu este iubire de sine!
Iubirea de sine vine din acceptarea a ceea ce eşti, a felului în care te-a creat Dumnezeu, vine din strădania de a înţelege ce ai de făcut în această viaţă fără să te uiţi peste gard la vecini, fără să-i judeci pe alţii, fără să invidiezi pe cineva. Aici funcţionează perfect dictonul: „Sunt ceea ce sunt!“ Vedem la televizor sau pe Internet mii de exemple de oameni care nu au membre, care s-au născut amputaţi fizic sau care au suferit accidente stupide care i-au lăsat mutilaţi pe viaţă. Cu toate acestea, mulţi dintre ei şi-au acceptat viaţa şi au luptat să şi-o facă frumoasă, reuşind şi devenind exemple pentru noi toţi. Abia aici intervine iubirea de sine, când dezbraci ambalajul care eşti, spre a scoate la lumină omnipotenţa ta interioară, valenţele şi talanţii nemărginiţi pe care i-a pus Dumnezeu în om. Când te iubeşti aşa cum eşti, de fapt te accepţi şi te pui în valoare. Când nu te accepţi aşa cum eşti, este ca şi cum te-ai lua la trântă cu Dumnezeu. Intervin frustrările, anxietatea, depresia, autopedepsirea… N-ai cum să ieşi învingător din aşa ceva!
Pentru a accede la acceptarea noastră şi a lucrurilor din jurul nostru, un exerciţiu pe care îl recomand este să ne uităm mai des dimineaţa în oglindă şi să ne mulţumim pentru tot ceea ce suntem şi tot ceea ce putem face. Este necesar să fim recunoscători pentru fiecare dimineaţă în care ne trezim, pentru fiecare zi în care suntem sănătoşi şi ne putem mişca, putem lucra şi putem aduce bucurie celor de lângă noi. Important este să privim în permanenţă spre partea plină a paharului şi să nu punem înaintea noastră fricile, neputinţa, ghinionul, sau slăbiciunile noastre. Nu există ghinion, după cum nu există nici noroc! Dacă ceva anume nu iese cum ne-am dori, nu înseamnă că avem ghinion, ci că, în drumul nostru spre desăvârşire nu avem nevoie de acel ceva, sau ne-ar încurca viaţa, chiar dacă, aparent, pare a fi excepţional. Iar ca să puteţi trece peste eventualele eşecuri, e nevoie de înţelepciune şi de iubire de sine. Aceste două coordonate vă vor da permanent direcţia spre ceea ce poate fi valoros în viaţa voastră.
Ca să închei într-o notă optimistă, uşor amuzantă, dar cu multe înţelesuri, am să vă rog să faceţi împreună cu mine, un exerciţiu de imaginaţie. Se dau două variante: celebrul personaj Celentano şi oricare „divă“ de Dorobanţi. Primul, un autentic urâţel, dar împlinit prin meseria şi rolurile pe care le face, cea de-a doua, plasticată prin suferinţe fizice, angrenată de bună voie în tot felul de compromisuri care ar putea s-o facă celebră. Cine credeţi că se bucură de viaţă? Cine şi de ce ar putea fi mai fericit?
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!
