ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. CEI CE L-AU ATINS PE DUMNEZEU

Valentina Mureşan

Bine v-am regăsit, dragilor dragi! Astăzi n-am să vă vorbesc despre noi, cei care suntem, ci despre noi, cei care suntem desprinşi din cei ce au fost.
Am participat sâmbătă, 7 martie, la slujba de comemorare a unuia dintre ostaşii Domnului, martirul VALER MÂNDRONI, la Ciula Mare, un sătuc mirific din trupul Ţării Haţegului. Despre fratele Valer se ştiu puţine, pentru că generaţiile actuale nu mai au nevoie de cunoaştere, nu mai citesc, nu-i mai interesează cine au fost cei care au ţinut în binecuvântare ţara şi neamul, prin credinţa lor neclintită. Dar plin ne e pămânul de trupurile lor preschimbate în ţărână! De aceea am ales să vorbesc despre acest om, născut într-o familie simplă, dar cu mare credinţă, agricultor şi mai apoi fierar, ajuns în Garda Regală în timpul stagiului militar, de unde s-a întors cu alte perspective şi orizonturi despre lume.
Din cartea scrisă de Ioan Beg, aflăm că „Devine unul dintre fruntaşii satului, om respectat şi cu răspundere în comunitatea locală. Ajunge om de vază al parohiei ortodoxe din Ciula Mare, fiind ales epitrop, funcţie pe care o deţine timp de 29 de ani (1930-1959). Între anii 1941 şi 1945, a fost ales primar al comunei natale, îngrijindu-se cu abnegaţie de nevoile sătenilor. Nu avea pregătire şcolară superioară, dar acumulase o mare experienţă de viaţă, un mod aparte de înţelegere şi apropiere de semenii săi.“ Însă Valer Mândroni se situează printre apostolii Lui Hristos, fapt care duce la prigonirea sa, la întemniţare în închisorile comuniste şi la un sfârşit al vieţii, fulgerător şi tăinuit. La Ciula i s-a ridicat un monument, ca oamenii să nu-l uite, să nu-i uite lucrarea creştină şi să ne aducă aminte că viaţa este despre viaţa veşnică, nu despre cât de bine mâncăm astăzi.
Am pornit spre Ciula Mare pe stare de ploaie şi mă întrebam cum se va desfăşura acest parastas afară, dar înainte de a ajunge la Ciula, a ieşit soarele… un semn, pentru cei ce-l cunosc! Am oprit la un localnic, să întrebăm unde este monumentul, dar n-a ştiut să ne îndrume. Mama sa a auzit discuţia, a ieşit la poartă şi ne-a indicat drumul. Când am ajuns erau vreo 30 de oameni, câţiva preoţi, printre care şi părintele Mărcuş, odată cu noi poposise şi tenorul Costel Busuioc şi am aflat repede că este lume adunată de prin tot judeţul, veniseră şi din Caraş şi Timişoara. Dar de toţi, n-am fost mai mult de 30-35 de persoane. După ce am aflat povestea fratelui Valer, m-am întrebat (zic eu pe bună dreptate) unde a fost restul lumii? De ce atât de puţini? Cred… pentru că ne pasă la fel de puţin, pentru că nu mai ştim să cinstim ce-a fost bun şi drept, pentru că slăbeşte credinţa omului, pentru că nu ne mai pasă cine am fost… Mi-aş dori să căutaţi informaţii despre Valer Mândroni pe Internet, sau să căutaţi cartea domnului Ioan Beg. Mi-aş dori să vreţi să trăiţi în lacrima inimii, măcar pentru o clipă, puterea credinţei acestui om, sau a celor ca el. Că e plin pământul nostru de trupurile lor, transformate în ţărână. Deasupra sunt prea puţini!
Până săptămâna viitoare… ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!