ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT. Binecuvântarea de a fi ÎMPREUNĂ

Valentina Mureşan

De câte ori scriu ceva ce nu e tocmai pe placul oamenilor, sau nu se potriveşte cu ceea ce se întâmplă real, în vieţile lor, sare câte cineva şi mă apostrofează în comentarii. N-am să contrazic pe nimeni, pentru că nu deţin eu, adevărul absolut, aşa cum am spus de nenumărate ori. Dar am trăit atât de multe în acestă viaţă, încât ceea ce am extras ca şi concluzie şi aştern aici, în aceste articole, sunt trăiri, nu citiri! Ş-apoi, de unde ştiţi că n-aş avea dreptate?
Traversăm zilele acestea o mare sărbătoare: RUSALIILE, sau Cincizecimea, sau Sărbătoarea săptămânilor, este pragul peste care creştinii practicanţi trec, pentru a se pune în armonie cu Dumnezeu. Totodată este şi momentul în care sufletele morţilor se întorc în lumea lor (în Vinerea Mare s-au deschis cerurile şi sufletele lor au venit în lumea celor vii). De aceea şi coincide cu Moşii de Vară! Însă Rusaliile vin de acolo de unde timpul şi-a uitat şirul anilor. Parcă totul se leagă cu tot şi-i de când lumea şi pământul. Pentru că Rusaliile au şi semnificaţie creştină, deoarece Duhul Sfant a vorbit în limbi, Sf. Petru a propovăduit Evanghelia Lui Hristos şi a pocăit peste 3.000 de oameni, apoi, unii spun că sărbătoarea vine de la romanii antici, care prăznuiau Trandafirii, sau de la slavi, care aduceau ofrande pentru zânele apelor, care erau fiicele lui Rusalim, dar şi de dacicele Rusalce. Cine vrea să aprofundeze ideea acestei sărbători pe cât de religioasă, pe atât de magică, va descoperi informaţii atât de frumoase, încât depăşesc imaginaţia noastră. De aceea nici nu voi insista pe acest aspect, ci pe altul, al zilelor noastre.
Românii sărbătoresc Rusaliile diferit, de la o regiune la alta, pe o perioadă cuprinsă între trei şi opt zile. În Ardeal şi Banat, au loc rugi, sau nedei. În timp, s-a modificat modalitatea de manifestare, însă la bază, atât ruga, cât şi nedeia, sunt sărbători ale comunităţii. În vremurile de demult, de organizarea acestor sărbători, adevărate spectacole ale comunităţilor, organizarea revenea „căpăraşilor”, adică erau desemnaţi doi-trei membrii mai înstăriţi ai comunităţii, care sacrificau animale, în curtea lor, socăciţele (femei pricepute în arta gătitului) preparau bucatele, tot ei „tocmeau“ cântăreţii, iar manifestarea propriu-zisă se ţinea în mijlocul satului, unde toată suflarea comunităţii era prezentă, copiii se întorceau acasă la rugă, sau nedeie, ca la Paşti, sau la Crăciun. Practic, se reuneau generaţiile, familiile, întreaga comunitate, participau împreună la slujba religioasă, apoi mâncau şi petreceau, tot împreună. Astfel, se puteau stabilii lucruri bune pentru comunitate, pentru că cele mai frumoase sfaturi ţărăneşti se petreceau după slujba religioasă, tot acum se logodeau fetele, altele îşi găseau perechea şi uite aşa, viaţa satului era plină de evenimente. Acum nu se mai face aşa, decât prin Banat. În satele transilvănene, lucrurile s-au schimbat, poate din cauza lipsei de organizare, poate, sau mai ales, din orgolii neînţelese. Astăzi, nedeia se ţine la fiecare acasă, unde gazdele fac bucate alese şi aşteaptă musafiri din sat sau de pretutindeni, se povestesc vrute şi nevrute, uneori se cântă, alteori doar se bârfeşte mult şi fără noimă. În esenţă, stingând aceste sărbători comunitare, noi am renunţat la binecuvântarea de a fi ÎMPREUNĂ! De vină nu-s doar oamenii, care nu mai ştiu rostul, sau care s-au lăsat duşi de aroganţa bunăstării lor, făcându-şi singuri fală. De vină sunt şi cei ce conduc aceste comunităţi, care nu mai au în grijă decât cheltuirea banului public, nu şi unirea sufletelor. Poate de aceea ne-am şi dezbinat, poate de aceea ne-am şi înstrăinat! Pentru că nu mai avem drum croit spre „înapoi acasă“.
Tot ce au clădit străbunii noştri are sens! De la felul în care lucrau pământul, până la cea mai complexă sărbătoare. Ei ştiau, cu puţina lor şcoală şi fără acces la informaţii, mai multe decât vom şti noi, vreodată! Şi asta, pentru că ei nu renunţau la informaţia genetică, la amprenta neamului lor. Noi ne-am lepădat atât de uşor de toate, încât orice sărbătoare, orice motiv care ne-ar putea pune frână la maşinăria de făcut bani, a devenit doar un motiv de oftică, sau cel mult de grătare stopite din belşug cu bere rece. Nu mai ştim greutatea cuvântului împreună, mai ales atunci când vine vorba de comunităţi. Ele însumează rudenii, prieteni, vecini şi nu sunt inutile, ci au rosturi pe care azi le ignorăm cu bună ştiinţă. În primul rând, când neamurile se adună laolaltă, neamul românesc devine puternic şi construieşte acest lucru pe verticală: bucuria este mai puternică, rugăciunea este mai puternică, binecuvântarea este mai mare. Chiar şi Sf. Petru care a întors la pocăinţă peste 3.000 de oameni, a putut să facă acest lucru, pentru că erau adunaţi laolaltă! Duhul Sfânt s-a pogorât mereu acolo unde sufletele adunate au vibrat la fel! Noi ne-am obişnuit să ne bucurăm între patru pereţi, crezând că, ce are unul e mai presus decât ce are celălalt, când în realitate, ceea ce avem este doar efemer, iar ceea ce ne leagă este veşnicia pe care ne-o câştigăm doar prin binecuvântarea de a fi ÎMPREUNĂ!
Până săptămâna viitoare…
ALEGEŢI SĂ TRĂIŢI CU DETAŞARE, BUCURÂNDU-VĂ DE VIAŢĂ!