Interesele divergente ale Opoziţiei

Politologul Daniel Barbu şi nu doar el consideră că partidele româneşti nu sunt construite pe baze doctrinare. Ele sunt concepute mai degrabă ca vehicule politice, având ca ţintă accesul la putere văzută ca scop în sine. În aceste condiţii, traseismul politic este perfect acceptabil, din moment ce oamenii nu au un crez, ci doar un scop mercantil. Cred din ce în ce mai mult că doar ceea ce a mai rămas din societatea civilă mai poate vehicula credibil noţiuni ca democraţie sau principii.
Istoria politică românească de după 1989 a demonstrat că liderii politici (cum am explicat cu ceva timp în urmă) derapează spre un soi de regim în care conducătorul face cam ce vrea muşchii lui (cu excepţia menţionată – Emil Constantinescu). Echilibrul democratic este deteriorat, puterea se umflă semnificativ şi racolează din ce în ce mai mulţi adepţi, seduşi nu de principii, ci de avantaje. Principiile rămân, în cel mai bun caz, pentru fraieri. Mai grav – odată ajunse la putere, partidele practică acelaşi gen de politici, ceea ce le decredibilizează în timp pe toate. Astfel, s-a ajuns la cotele scăzute de încredere ale populaţiei, manifestate prin celebra sintagmă „toţi sunt la fel…”. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, ridicând din umeri. Consecinţele acestui tip de politici le experimentăm toţi, pentru că astfel se explică criza profundă a României, criză economică accentuată de o criză profundă a valorilor.
Moţiunea de cenzură respinsă de o putere extrem de cinică, sub acest aspect, comparabilă cu FDSN-ul anilor ’90, a fost ultima acţiune cât de cât coerentă a partidelor de opoziţie. Apelurile disperate ale lui Ponta la acţiuni sindicale de amploare, deşi parţial justificate, au pus în operă un risc materializat prin blazare. La o asemenea miză, ori câştigi, ori o laşi baltă. Au ieşit în stradă 30.000 de oameni, nu foarte convingător organizaţi. Fără să fie nişte experţi, oamenii au sesizat incoerenţele în colaborarea PNL-PSD şi strategia celor din urmă, formată din 100 de măsuri anti-criză. Să fim serioşi – nimeni nu are răbdare să citească 100 de măsuri. Până şi comunicarea a fost deficitară, iar alternativa de tip „soluţia Johannis” a lipsit. Prin saloanele informate se vorbea că de fapt, cele două partide nici nu au interesul să cadă guvernul şi că nimeni nu e fraier să câştige puterea iarna.
În aceste condiţii, moţiunea pe educaţie pare o formalitate de genul „hai să facem şi noi ceva”. Apelul la întreruperea voluntară a lucrului pare o glumă proastă, în condiţiile în care nici măcar organizat, românii nu sunt uniţi (la Deva, spre exemplu, în 22 decembrie 1989, au demonstrat pe străzi cam 3.000 de persoane; majoritatea erau în balcoane, aşteptând să vadă ce se va întâmpla, ca să se poată orienta în funcţie de cine câştigă).
Recurg din nou la istoria politică recentă – aceasta demonstrează că fără coerenţă, Opoziţia nu poate da jos un guvern. Soluţia s-a aplicat ad-literam în 1996, parţial în 2000, didactic în 2004. În 2008, sedus, PSD a acceptat trista coabitare cu PDL, punând România în situaţia penibilă de a fi fără Opoziţie. Nu mai este nevoie de concluzie. Din considerente pragmatice, recomand înscrierea masivă în PDL, ar fi în spirit mioritic.