Inimi şi pietre

Volodia Macovei
Aşa, cu ceva poezie, dar şi cu mult realism, putem privi judeţul Hunedoara ca o rezervă inimoasă de piatră, şi nu ne oprim la a număra din valurile de stâncă, ci înţelegem şi cele cuprinse în piatră, bogate şi demne, de la averi minerale jinduite, la o istorie ce ţine piept, viguroasă, timpului.
Cum vorbeam, mai ieri, despre avatarurile turismului românesc, de la care nu face excepţie cel hunedorean – strâns, chinuit, podidit de lacrimi de crocodil pe climă temperată, mustind de promisiuni amestecate cu necazuri -, treaba cu pietrele se potriveşte mănuşă de mătase.
Cele mai sfinte pietre ale inimii hunedorene şi larg româneşti sunt, în ciuda unor personaje care nu pricep nimic din sufletul pietrei, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, cu miezul adânc al Samizegetusei Regia. Incredibila revenire a Daciei şi în lumea pragmatică şi uşor debilă a politicului şi administraţiei a adus speranţă bună de viitor, un viitor în care capitala Daciei preromane se va lumina atât de bine, încât să fie dar din inimă şi piatră pentru întreaga lume.
Nefericita stare de amorţeală a românilor, care, încă, sunt mai apropiaţi în emoţii de ziduri ale unui Ev Mediu impus sau împrumutat, decât de sufletul românismului autentic, acel suflet sacru lăsat moştenire de cele mai adânci rădăcini ale acestui pământ sfânt, este stare neghioabă, din cele care au ca izvor lipsa de cultură, dar şi lipsa de apartenenţă la propria istorie. În ciuda unei adevărate explozii de interes şi informare, în legătură cu mesajul puternic şi valoros al Sarmizegetusei Regia, cetatea dacică ale cărei mistere nu sunt cunoscute nici măcar la nivel superficial, sunt puţini cei cărora chiar li se întâmplă trezirea unor emoţii străvechi, ascunsă departe, foarte departe de mâzga cotidianului, istoriei recente. Mulţi sunt dintre cei care au stabilit că este o modă onorabilă şi de impact să vorbeşti despre istoria dacilor, cea în curs de rescriere. Aşa cum mulţi sunt dintre cei care înţeleg. Chiar în registru difuz, e bine şi aşa, pentru că exerciţiul istoriei, exerciţiul memoriei autentice, exerciţiul hrănirii din puterea rădăcinilor autentice pot declanşa ceea ce fiecare are în prima structură a inimii: punctul de plecare.
Aşadar, diletanţi, entuziaşti, profesionişti, trăitori în umbra acestor pietre ale inimii, avem şansa de a descoperi că existenţa noastră are un sens profund, cu origine, drum şi viitor.