Gura lumii

În societatea românească, şoferii valoroşi nu doar că sunt piese rare, dar se pare că au şi un cuvânt extrem de greu de spus în activitatea instituţiilor pe care le deservesc. Prima dovadă în acest sens a fost furnizată de ştirile în care ni se prezenta cum conducătorii auto de la unele ministere încasau salarii şi bonusuri cu mult peste veniturile unui medic rezident sau ale unui profesor debutant. Cum România e un carnaval, n-a trecut mult timp şi a ieşit la suprafaţă, ca uleiul din apă, şi… puterea de decizie a unui şofer al unei echipe de fotbal hunedorene. Şoferul respectiv nu s-a remarcat prin vreo cursă memorabilă şi nici nu încasează salarii babane, ca şmecherii de la ministere. Însă e mai stăpân pe microbuzul din dotare, decât e fiscul pe impozitele contribuabililor. Drept dovadă, la judecata celui mai „murdar” caz din istoria recentă a fotbalului hunedorean, oficialii echipei care a refuzat să intre pe teren, pe motiv că nu era apă la vestiare, au dat vina pe şofer, pentru decizia luată. Şefii formaţiei au explicat în faţa comisiei că şoferul nu le-a permis jucătorilor să intre pe teren, pe motiv că dacă nu este apă, fotbaliştii îi vor murdări microbuzul. Mai mult, cică şoferul i-ar fi „ameninţat” pe jucători că îi lasă pe jos, dacă vin plini de noroi la microbuz. În ciuda textelor delegaţiilor echipei respective, nimeni nu a înghiţit explicaţia cusută cu aţă albă, iar clubul, şi nu şoferul, a fost sancţionat conform regulamentului, cu penalitate sportivă şi financiară.

În ziua de azi, când tinerii sunt din ce în ce mai puţin prieteni cu sportul şi preferă calculatorul, barurile sau televizorul, munca antrenorilor începe cu recrutarea şi convingerea potenţialilor sportivi de a veni la antrenamente. Conştient de acest aspect al activităţii de tehnician, un tânăr antrenor din domeniul sporturilor neolimpice, care şi-a înfiinţat recent un club în oraşul cu cetate, a demarat o campanie tenace de selecţie la nivelul oraşului. Problema e că acţiunile respectivului tehnician sunt lipsite de spiritul adevărat al sportului şi chiar de orice element de fair-play. Motivul? Antrenorul nu s-a mulţumit să lipească afişe prin oraş, să facă selecţii în şcoli sau să dea anunţuri în ziare şi pe internet, ci lucrează şi la nivel subteran. Astfel, omul încearcă să convingă sportivi de la alte cluburi, care au deja performanţe, să vină la el, promiţându-le verzi şi uscate, demers care echivalează cu furtul muncii antrenorilor de respectivele cluburi. Problema-i că situaţia prezentată nu este singulară. Ea poate fi des întâlnită, nu doar în sport, ci în numeroase alte domenii, şi nu poate fi controlată sau sancţionată de cei care rămân cu buzele umflate, după ce li se „fură” oamenii pe care i-au pregătit şi scos la lumină.