Gura lumii, 13.05.2014

Aproape la limita între bârfele judeţului şi realitatea crudă, se pare că supărarea celui mai mare şef peste plaiurile hunedorene – şi la slujbă şi acasă – devine din ce în ce mai mare. Pe de-o parte, îl supără faptul că primarii pe care îi strunea binişor, din vârful alocărilor bugetare, nu chiar toţi, dar destui, o cam dau cotită în ultima vreme. O dau cotită, pentru că se simte aşa un vânticel răcoros de schimbare, şi nu de aceea firavă, ci cam peste tot pe unde sunt părţi esenţiale. În paranteză fie spus, e ceva vreme de când mai mulţi primari socotesc, pun pe hârtie, corectează, refac, vorbesc la telefoane, mai sună câte un prieten, de lămurire, în aşa fel încât şi dacă se schimbă ceva şi dacă nu se prea schimbă, ei să fie cel puţin cu un picior în lotca cea bună.
Revenind la supărarea celui şef de şef, ea pare accentuată şi de faptul că se cam restrânge sfera de influenţă prin ceva societăţi, preluate de cei de dincolo de dragostea lor politică. Cumva, stă omul şi cugetă: „la ce mi-am zdrobit eu toate pârghiile, când ăştia mă cam lasă la greu?”.

Că tot veni vorba de ceva primării hunedorene, ar cam fi vreo câteva cu dureri importante de spinare. Şi totul se datorează faptului că, brusc, după ce au auzit că vor primi o serie de vizite, din acelea pe care nu şi le doreşte nici un edil, cât de curajos ar fi el, au încercat să dreagă şi busuiocul, şi cotoarele la chitanţiere, şi mapele, şi registrele, doar-doar seamănă a lumină mai lină şi mai senină decât negura de acum. Unul, ceva mai curajos, de la brâu în sus, chiar a făcut o tentativă care i-a adus dureri suplimentare: a vrut să îngheţe cauciucul ţinut în loc de coloană vertebrală cu ceva pomeni dedicate, tip armătură PC52. Nu ştia săracul că, prima dată, ar fi trebuit să-şi facă trupul beton moale, altfel nu merge. Dar, de pe deal, seara, lângă pălinca din vale, lucrurile se mai îmbunează.