Era necesar? Călin P. Marian și partea lui de „dezmăț bugetar”

Statul român a cheltuit mult cu fostul prefect Călin Petru Marian. Mult și cons­tant. Nu ca investiție strategică, ci ca re­flex birocratic prost controlat.
În perioada în care a fost prefect, Marian a încasat, cumulat, peste 100.000 de euro din indemnizații. Sume legale, desigur, dar care capătă greutate când sunt puse în contextul actual, în care ni se explică zilnic că „nu sunt bani”, că a fost dezmăț bugetar, că trebuie tăieri, ajustări și sacrificii. Cu atât mai mult cu cât, în urma sa, ca prefect, nu a rămas nimic notabil: doar obositoarele pos­tări pe rețelele de socializare și fotografiile de la nedei și serbări câmpenești.
Pe lângă aceste venituri, în 2023 și 2024, statul i-a mai plătit și chirie: 21.000 lei. Nu e mult, dar „e o chestiune de principiu”, vorba lui Ilie Bolojan. Asta deși Marian declară, pe propria răspundere, că deține o casă în Țebea. Nu o garsonieră simbolică, nu o ruină nelocuibilă, ci o locuință trecută clar în de­clarația de avere.
Întrebarea de fond nu este dacă sumele au fost acordate „conform procedurilor”. Pro­ce­durile sunt adesea problema. Între­ba­rea reală este de ce statul român trebuie să suporte cos­turi suplimentare pentru chirie, în con­di­ți­i­le în care exista o alternativă simplă și ieftină: naveta. Mii de hunedoreni fac naveta zilnic, pe bani puțini, fără de­con­turi, fără privilegii. Pen­tru un prefect, naveta pare însă sub demnitate.
Mai grav este că există suspiciuni seri­oase că banii pentru chirie au fost încasați fără ca beneficiarul să fi locuit efectiv într-o locuință închiriată. Dacă acest lucru se confirmă, nu mai vorbim despre confort administrativ, ci despre o posibilă deturnare de fonduri publice mascate în hârtii corect completate. Călin Marian trebuie să pre­zinte dovada închirierii unei locuințe în cei doi ani.
Ajuns senator, mare susținător al pre­mie­rului Ilie Bolojan, Călin Marian spune: „Ro­mânia nu mai poate funcționa cu un aparat administrativ supradimensionat, costisitor și ineficient.”
Declarația sună bine, aproape impecabil. Problema este că vine de la un beneficiar direct al acestui aparat exact așa cum îl descrie. Un aparat care a plătit indemnizații consistente, a decontat chirii în condițiile existenței unei locuințe declarate, a plătit combustibil fără să întrebe care sunt des­tinațiile și nu a pus în­trebări incomode des­pre ne­ce­si­tate, opor­tu­ni­tate sau al­ter­na­tivă.
Când cri­ti­ca „a­para­tului su­pra­di­­men­si­o­nat” vine din in­­te­ri­o­rul lui, con­clu­zia nu es­te reforma, ci ci­nismul. Nu sis­temul vor­bește, ci unul dintre cei care au știut să-l folo­sească până la ultimul for­mular. Iar mesajul devine greu de crezut cât timp aus­teritatea e cerută altora, nu practicată de cei care o predică.
România nu duce lipsă de bani. Duce lipsă de control, de decență și de reflexul ele­mentar de a întreba: este necesar?