Epitaf pentru Mile Cărpenişan

Au existat ceea ce aş numi nişte ani nebuni ai jurnalismului. Ani în care ceea ce s-a petrecut în ţară sau în această parte a lumii, mă refer la sud-estul Europei, a depăşit o anume intensitate. Departe de mine gândul de a spune că nu se mai produc evenimente notabile, doar că în anii ’90 exista şi o stare cumva aproximativă a României, care se căuta pe ea însăşi cu o mai mare febrilitate şi naivitate (zic eu că se caută şi acum…). Deşi doar în urmă cu 10 ani, tehnica era mai puţin accesibilă, Internetul nu putea prelua (încă) un volum foarte mare de date, imagini şi sunet, editarea computerizată era la început. Aveau loc mari mişcări sindicale, mineriade, războaie în Iugoslavia, care nu era încă „fosta Iugoslavie”.
I-am cunoscut atunci pe Geo Procopie şi pe Cătălin Radu Tănase de la Pro TV. Eram în televiziuni concurente, dar ne-am ajutat, la Petroşani sau în Macedonia, la Tetovo. Cu Adelin Petrişor am transmis de la Stoeneşti, locul unde a avut loc ultima (sper!) mare bătălie între mineri şi jandarmi şi unde a fost capturat Miron Cozma. Pe Olimpiu Gheorghiu de la Reuters, nume mai puţin cunoscut de public, l-am cunoscut tot la Tetovo. Eram pentru prima dată într-o ţară străină, transmiâînd un conflict armat. Olimpiu ne-a ajutat enorm pe noi, cei de la TVR, cu sfaturi, trucuri, protecţie, mă rog, cam cum se vede prin filme că se produce iniţierea novicilor. Nu mai eram jurnaliştii care stăteau comod şi scriau texte mai mult sau mai puţin agresive (pentru că avem în noi şi o anumită agresivitate), ci eram cumva pe un câmp de luptă, acolo unde nu mulţi din breaslă ajung. E cu totul altceva decât a scrie editoriale, era jurnalism, cum îl numeşte un coleg din Cluj, „de linia I”. Poate eram concurenţi, poate ne priveam cu încordare, dar ne respectam reciproc profesionalismul.
Pe Mile Cărpenişan l-am cunoscut la Deva, la sediul Antenei 1 locale. Am schimbat câteva cuvinte, ne-am strîns mâna şi cam atât. Îi cunoşteam transmisiile şi prestaţia, era vremea când televiziunile noastre mai aveau trimişi speciali în locuri de conflict şi nu se mulţumeau să preia imagini de agenţie, pe care le furnizează cei ca Olimpiu Gheorghiu, riscându-şi pielea pentru ca telespectatorul, aşezat comod în fotoliu (cum spune Cornel Nistorescu) să poată vedea războiul în direct.
Din când în când, jurnaliştii mor la datorie, cum s-ar spune – cazul celor din explozia de la Mihăileni, sau chiar pe front. Mile a avut parte de un sfârşit trist şi mai ales prematur. Chiar dacă ne-am cunoscut puţin, am respectat în el jurnalistul adevărat.
Îi dedic aceste rânduri, cu regret…