El comandante Che Guevara (II)

Rezumând, de ce figura lui Che Guevara, revoluţionar comunist, este atât de prizată de tineri?
Chiar dacă a fost „revoluţionar de profesie”, chiar dacă a făcut revoluţii din convingere şi nu din interes mercantil, Che Guevara a luptat pentru o orânduire (cea socialistă sau, la rigoare, comunistă), care şi-a arătat limitele şi predispoziţia pentru dictatură. De fapt, comunism fără dictatură nu s-a pomenit, pentru simplul fapt că partidele comuniste nu acceptă altă ideologie şi prin urmare, nici alte partide. Un singur partid duce invariabil la dictatură.
Mi se atrage atenţia, într-un comentariu, că până şi Victor Ponta (parcă la o reuniune de vară a tinerilor PSD) purta un tricou cu Che Guevara, preferându-l unuia cu Vasile Roaită (dovedit ca provocator al Siguranţei din epocă), sau altă figură a panteonului comunist.
Cred că apetenţa pentru El comandante se explică prin faptul că este perceput drept copilul teribil al revoltaţilor de pe planetă, rebelul fără cauză, luptătorul dez-ideologizat. Într-un cuvânt, Revoltatul. La mijloc nu este vreo nostalgie comunistă, ci eterna luptă şi revoltă a tinerilor împotriva Sistemului.
Revoltatul contra Sistem. Societatea polarizată, inechitatea flagrantă, faţă în faţă cu omul fără resurse, căruia nu i se poate lua însă visul, chiar transformat în utopie. Este o luptă la nivel de simbol între revoluţionarul pletos, neîngrijit, cu beretă şmecheră şi privire arzătoare, imagine rămasă de la fotograful cubanez Alberto Korda, se opune funcţionarului în costum Armani, genul „băiat de firmă”, specialist în finanţe-bănci şi limbaj de lemn neo-integrator, ce perorează despre binefacerile capitalismului şi-l are ca mentor pe Donald Trump. Introduşi într-un sistem pe care chiar dacă-l înţeleg, nu-l mai acceptă, tinerii se refugiază în imaginarul protestatar. Unii se mulţumesc cu tricourile, alţii cu videoclipurile, alţii dau foc la maşini prin împrejurimile Parisului. Desigur, simplific grosier, dar la nivelul României, precedentul comunist şi polarizarea nu ideologică, ci bogaţi-săraci, duce la decredibilizarea singurului sistem care a dovedit că poate crea bunăstare pe termen lung – capitalismul. Politologul Cristian Pârvulescu era chiar mai dur, spunând că piaţa, lăsată liberă, a dovedit că nu se poate întotdeauna autoregla, fiind necesară intervenţia statului, în doze acceptate de sistemul democratic.
Ştiţi însă că mi-a fost greu să aduc unui tânăr prieten argumente anti-comuniste? Nu că nu ar fi, dar sunt inoperante într-o societate ca cea românească. E greu să vorbeşti de libertate unor tineri care trebuie să-şi înceapă viaţa cu datorii de zeci de mii de euro pentru prima casă, tineri care replică, uneori sfidător: vouă v-a dat statul apartamente!