Efectul drujba

Volodia Macovei
Deşi ar trebui să ne ducă gândurile şi către prietenie, după blânda etimologie din slavă, drujba a devenit instrumentul fioros care înlocuieşte natura cu betoane. Şi asta mai ales în Deva, oraş molcom şi prietenos în alte vremuri, acum înghesuit în construcţii de toate felurile, oraş care şi-a pierdut parte uriaşă din spaţiile verzi, oraş în care, cu inconştienţă, se continuă asaltul cenuşiu al cimentului amestecat cu apă şi piatră.
Drujba de mai ieri, dureros de exactă, a pus la pământ grupul de pini bătrâni din curtea catedralei ortodoxe de lângă episcopie. Prietenia lingvistică a făcut loc duşmăniei gândurilor rele, natura care a rezistat inclusiv comunismului a fost îngenuncheată de o decizie fără noimă. Faptul în sine e consumat, dar e dureros să observi cum reprezentanţi ai celor care au executat arborii fără emoţii vin acum cu explicaţii dintre cele mai penibile.
„Pinii sunt bătrâni şi reprezentau un pericol pentru siguranţa trecătorilor.”. Aceasta este cea mai aberantă explicaţie oferită de „defrişatori”. Oameni cu minte întreagă au văzut că pinii cu pricina erau cât se poate de sănătoşi, în ciuda venerabilei vârste. Mai nou, a fost lansată altă explicaţie: vreo doi pini ameninţau acoperişul catedralei, drept pentru care i-au tăiat pe toţi, inclusiv pe cei aflaţi la o depărtare rezonabilă de măreţul edificiu ortodox. Dar discuţiile sunt de prisos. Ce a fost, s-a dus.
Problema este că acţiuni la fel de iresponsabile au avut loc în toată Deva. Puţinele oaze de verdeaţă unde se mai jucau copiii şi dădeau de o sporovăială adulţii au fost decimate şi s-au turnat parcări şi garaje, inclusiv în spaţii înguste dintre blocuri. O plimbare extinsă prin Deva îţi umple privirea de cenuşiul murdar al betoanelor, ici şi colo rezistând – până când – câte o tufă derutată sau un copăcel modest. Şi asaltul betoanelor continuă, pentru că majoritatea proiectelor pe care le-am văzut sparg străzi, extind trotuare, parcări, ridică clădiri. Pentru că extinderea oraşului şi aerisirea sa au rămas proiecte pe hârtie din vremuri în care verdele natural era lăsat să trăiască, într-o logică edilitară pe care nici măcar comuniştii nu au părăsit-o. Verde crud, verde crud e betonul nostru ud, ar fi varianta deveană a poemului romantic.