Echilibru? Echidistanţă? Pentru fraieri…

Nu doar Traian Băsescu, ci mult prea mulţi din lumea politică tratează electoratul ca masă de manevră manipulabilă. Dacă ne consolăm cu gândul că aşa e politica, păi, trebuie spus că suntem o ţară care dovedim pe zi ce trece că nu ne putem guverna mulţumitor. Economia se bazează în majoritate pe investiţii străine. Nu că ai noştri ar fi neapărat tâmpiţi (produşi, evident, de un învăţământ care nu poate mai mult, hai, poate ospătari şi tinichigii, tot în opinia unui ilustru contemporan), dar maniera în care a fost condusă economia o demonstrează. Suntem mai degrabă furnizori de materie primă decât de inteligenţă încorporată. Dar, veţi spune, exportăm şi inteligenţă. Da, tot sub formă de materie primă, creiere-vrac, pentru uzul celor care ştiu să le folosească. Ai noştri preferă yes-men-ii, ce-i sigur e sigur.
Garantul respectării Constituţiei, preşedintele, nu neapărat Traian Băsescu, ci toţi preşedinţii în general, au derapat cu maximă viteză de la presupusa stare de echilibru pe care trebuia să o asigure. În fond, de la Ion Iliescu încoace, nici un preşedinte nu a reuşit să se obiectiveze (cât de cât) faţă de partidul care l-a propulsat. Nu că regii reuşeau neapărat – atât Carol I, cât şi urmaşii săi practicau adusul partidelor la putere pe rând, „rotindu-i” democratic pe toţi. Carol al II-lea nu s-a mai obosit s-o facă nici pe asta, constituindu-şi o camarilă care se substituia în bună măsură guvernului.
Pentru partizanii habotnici ai unui partid, chestia asta funcţionează mulţumitor. Mă includ. În 2004, prima şi ultima dată când am votat cu Traian Băsescu, dar şi în 1996, când am votat cu Constantinescu, pasiunile politice mă trimiteau spre un stil partinic. Ah, ce bine, au câştigat ăia pe care îi susţin eu! am gândit. Jos cu ceilalţi, să dispară! Nimic mai fals…
Imperfecţiunea democratică există, dar tot e mai bună decât acapararea puterii de către un grup restrâns, fără existenţa unui arbitru cât de cât corect. E ca la fotbal – n-o fi perfect arbitrul, dar nu fluieră tot timpul în favoarea unei singure echipe. Mai salvează şi el aparenţele, iar dacă e gol, nu-l anulează de capul lui decât în cazuri relativ rare. În meciul politic românesc, arbitrul lipseşte cu desăvârşire. Există o echipă câştigătoare, cu arbitrul de partea sa. Repet, e valabil din momentul 1989. Mi-e teamă că nu am depăşit această mentalitate şi că se gândeşte cam la fel – să plece ei cu arbitrul lor şi să venim noi cu arbitrul nostru.