Drumul către dincolo

Volodia Macovei
Spune Mircea Eliade: „Când tărâmul celălalt este conceput ca o lume subterană (evrei, greci etc), sufletul coboară. Când, dimpotrivă, lumea de dincolo se află în cer (indieni, australieni etc), sufletul mortului urcă treptele unui munte sau se caţără pe un pom sau pe o frânghie (cf. de ex. Van Gennep, Mythes et legendes d’Australie, Legendele nr. 17 şi 66, cu notele respective). Ideea aceasta că se ajunge pe tărâmul celălalt cu ajutorul unor trepte, sau scări, sau frânghii, sau urcându-se pe un arbore este foarte frecventă. Egiptenii au păstrat, în liturghiile funerare, expresia asken pet („trepte“) pentru a arăta că scara pusă la dispoziţie de Râ, ca să se poată ajunge de pe pământ în cer, este o scară reală (Wallis Budge, From Fetish to God in Ancient Egypt, Oxford, 1934, p. 346). În foarte multe morminte din timpul dinastiilor arhaice şi medievale egiptene, se găsesc amulete reprezentând o scară (ma-qet) sau trepte (Budge, The Mummy, ed. II, Cambridge, 1925, pp. 324, 327). Nu e locul aici să menţionăm zecile de desene funerare egiptene reprezentând scări, trepte etc. Noţiuni identice se întâlnesc la popoarele ugro-finice şi siberiene, care n-au depăşit şamanismul. Uno Holmberg, într-o carte publicată de Academia de Ştiinţe din Helsingfors (Der Baum des Lebens, 1923), a adunat foarte mult material în legătură cu ascensiunea extatică a şamanului în timpul sacrificiului. Într-un arbore sunt săpate nouă trepte şi şamanul (după o lungă pregătire ceremonială) începe ascensiunea către Bai Ulgan (zeu care locuieşte în al şaisprezecelea cer), urcând treaptă după treaptă, în extaz, până ajunge în cer.”

Propunere de lectură: Mircea Eliade – Insula lui Euthanasius.