Dreapta chinuită

Volodia Macovei
Revigorant, măcar ca intenţie, pulsaţiile resuscitante ale formaţiunilor de dreapta, vizibile în ultimele zile, reînnoadă firul speranţei că politica românească, odată şi-odată, va deveni relativ normală, cu delimitări teoretice şi practice bine definite, cu direcţii asumate şi de recunoscut. Pulsul acesta al dreptei româneşti e încă firav, dar bine că există, altfel, am rămâne deformaţi politic pe veci, crezând că politica se întinde doar de la comunism până la social-democraţie cu inserţii liberale.
Aşadar, formaţiunile de dreapta din România au înţeles, cel puţin aşa declară, faptul că, pe de-o parte, au dormit prea mult şi au pierdut pe mâna lor alegerile, pe de altă parte că nu există încă o singură formaţiune de dreapta care să reuşească singură, astfel încât toate micile construcţii sunt nevoite să îşi adune ce au putut încropi până acum şi să se pună în relaţie de parteneriat cu PDL, încă rănit după eşecul din 2012. Dar e suficient acest puls?
Dacă PDL păstrează o atitudine arogantă, considerând că toate acele formaţiuni mici, fără de care nu poate câştiga nici un fel de alegeri, cel puţin în actuala poziţionare pe piaţa electorală, ar trebui să fie vasale seniorului democrat-liberal, atunci, orizontul dreptei româneşti rămâne roşu de sânge. Am observat temperarea discursului lui Vasile Blaga, dispus să accepte şi existenţa altora, dar fiecare declaraţie a sa privind conectarea forţelor de dreapta are mereu o tentă „superioară” care indică şovăiala în a accepta discuţii de pe picior de egalitate.
O notă interesantă este dată şi de discursul lui Mihai Răzvan Ungureanu, un posibil candidat la prezidenţiale din partea dreptei, care vede liste comune ale unei alianţe PDL – PNŢCD – Forţa Civică – Mişcarea Populară la alegerile europarlamentare şi continuarea acestei alianţe la prezidenţiale. Partea dificilă a acestei propuneri e duşmănia evidentă între PDL şi Mişcarea Populară (în fapt, aripă dizidentă a PDL), iar partea puţin ilogică este lipsa din listă a Partidului Noua Republică, cel mai „de dreapta” în atitudine de până acum.
Aşadar, combinându-i pe Blaga cu MRU, iese ditamai imposibilitatea de a atinge scopul firesc: unificarea dreptei. Orgoliile, ca întotdeauna, împiedică clarificarea politicii româneşti. Dar nimeni nu cedează, aşa că rămâne cum a fost sau pe-aproape?