Dispare statul-naţiune…? (II)

Internaţionalizarea capitalurilor este de fapt principala componentă a globalizării, iar între statul-naţiune şi globalizare încep să intervină contradicţii puternice. Ca să dau însă un răspuns, voi spune că majoritatea experţilor – Huntigton, Fukuyama, Toynbee – consideră nu numai că naţiunea nu va dispărea, ci chiar că se va dezvolta, ca reacţie la provocările globalizării. Ceea ce deja se întâmplă.
Orientarea spre interior a apărut evidentă din momentul declanşării crizei. La nivel de comunitate sau individual, oamenii au dorit certitudini, pe care le-au găsit, atât cât s-a putut, în ţara lor, în spaţiul lor simbolic, care coincide cu naţiunea. Catastrofa Greciei i-a făcut pe nemţi mai nemţi, pe francezi mai francezi, provocările imigraţioniste au produs în bună măsură acelaşi efect. Solidaritatea s-a manifestat faţă de propriii conaţionali, nu faţă de vreo multinaţională, care a demonstrat că internaţionalizarea capitalurilor (nu se ştie cu precizie cine le deţine, sub ce nume se cumpără acţiuni, ce parteneri comerciali intră în joc) nu este de natură să producă nici încredere şi cu atât mai puţin entuziasm.
Prin urmare, în lipsa altui construct, statul-naţiune îşi va mai păstra rolul, chiar dacă unele mega-structuri (gen Uniunea Europeană) încep să preia din atributele naţionale spre a le transfera spre Bruxelles. Chiar şi aşa – se vede că o percepţie a condiţiei de „european” este încă destul de îndepărtată.
În acest context, clamata dispariţie a statului social poate fi o capcană pentru liderii care nu sesizează nevoia omului (generic vorbind) de a se regăsi în ceva, atunci când totul în jur devine fragil. Statul asistenţial nu trebuie nicidecum confundat cu statul social. Pentru mulţi, statul e un sprijin, asimilat cu esenţa naţiunii – de acolo aşteaptă nu neapărat ajutoare sociale, dar cel puţin sprijin în momentele-cheie. Instinctiv, omul se duce în direcţia de unde simte interes faţă de el, nu neapărat în sensul de a fi asistat, ci de a simţi apartenenţa la o comunitate caracterizată prin preocuparea de a prospera, nu doar în sens material. Îndepărtat de statul său prin asimilarea cetăţeanului obişnuit cu cel-ce-stă-cu-mâna-întinsă, omul se pierde, este derutat şi îşi pierde valorile, pe care nu ştie cu ce să le înlocuiască.
În acest sens, poziţionarea Germaniei şi Franţei faţă de criza economică reprezintă un dublu standard util de remarcat şi cercetat. Formarea tandemului de forţă, dominant, este un fapt. Pe de altă parte, ideea de „salvare a zonei euro” echivalează cu implicarea în proiectul generos al Uniunii Europene – deci formarea unei noi identităţi.