Despre Senatul compromis şi Camera Lorzilor
Dacă regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii ar fi îndrăznit să declare la BBC sau la vreun alt post de televiziune că una dintre Camerele Parlamentului lor, a Comunelor sau a Lorzilor, s-a compromis, ar fi fost pusă în discuţie, oficial, oportunitatea existenţei monarhiei. Membrii celor două Camere ar fi avut o reacţie publică pe care, sunt sigur, ar fi cunoscut-o întreg mapamondul.
Oarecum identic s-ar fi produs lucrurile şi în cazul în care vreunui preşedinte american i-ar fi trecut prin cap să atace Senatul sau Camera Reprezentanţilor. Nu că SUA ar fi devenit monarhie, dar preşedintele cu pricina ar fi fost adus în pragul demisiei.
Nu e cazul în România, ţară excentrică, obişnuită de mult prea mult timp cu umilinţa. Senatorii noştri au tăcut, pentru că nu se simt reprezentanţii celui mai înalt for în stat, Parlamentul adică, ci slujbaşi vremelnici ai partidelor care i-au trimis acolo. După 20 de ani, suntem departe de a fi reuşit să construim prestanţa instituţională. Oamenii trimişi acolo nu se simt nicidecum în slujba naţiunii, într-un Senat cu personalitate de sine stătătoare, care prin prestaţie trebuie să determine însăşi prestanţa statului numit România, într-o Europă care mai degrabă ne detestă.
Fiecare categorie are motivele ei.
Traian Băsescu este şi va rămâne Traian Băsescu. Va putea fi analizat şi reanalizat dacă-şi va scrie memoriile şi cineva le va publica. Deocamdată, funcţionează pe principiul mecanic şi maniheist „cine nu-i cu mine este împotriva mea”, ignorând, deliberat, faptul că Senatul poate decide cum doreşte, dacă decizia nu contravine Constituţiei. Schimbarea majorităţii în Senat, fie şi episodică, nu este o compromitere, ci un mecanism democratic.
Senatorii puterii, foarte asemănători cu cei din perioada 1992 – 1994, acceptă să fie consideraţi, odată cu întregul Senat – adică una dintre instituţiile garante ale democraţiei şi statului modern – compromişi. Fără nici o reacţie. Ei doresc şi acceptă un tătuc, care îşi dă seama că ei, senatorii, nu vor fi egalii lui niciodată, astfel încât îşi permite să-i certe şi să-i umilească. Dacă îi merge, foarte bine. Se mulţumesc să-l aprobe în orice, înjurând şi detestând la rândul lor ceea ce lui nu-i convine. Dialogul se reduce în România la înjurătură. Atâta pot, atâta dau.
Pe de altă parte, senatorii opoziţiei reacţionează, pentru că presa le oferă posibilitatea. Presa a preluat aproape integral rolul de societate civilă, îndeplinindu-l mai bine sau mai rău, cum se pricepe. La un asemenea atac, Senatul, în plenitudinea lui, era dator cu o reacţie. Dacă nu, măcar senatorii puterii. O reacţie proprie, pe care presa să o preia, nu să o creeze. O reacţie care să demonstreze că Senatul are forţă. Poate nu o are… Dar atunci să nu se mire că oamenii le spun că nu are rost să facă nimic, că tot nu se poate schimba. Dacă Senatul e sub vremi, ce să mai zică bietul om?
Într-un sens, Băsescu are dreptate.
Ne-am dori sa scrieti o analiza despre securitate, securisti etc si, eventual, despre cat de buni sau rai au fost si sunt ei. Ne-am dori sa aflam parerea dvs despre influenta securitatii in luarea deciziilor asupra vietii personale ale unora sau altora, despre cum fosti securisti sau turnatori la securitate s-au infiltrat in structurile de stat preluand capacitatile economice ale Romaniei. Ba mai mult, unii fosti securisti si informatori au ajuns oameni politici: deputati, senatori sau presedinti de consilii judetene. Aveti cunostiinta despre asa ceva?
Din pacate Senatul Romaniei , nu mai este capabil de nici o reactie.
Este o institutie in „moarte clinica”, atit din punctul de vedere al opozitiei, cit si cel al guvernarii vremelnice. Aici s-a manifestat din plin , criza politica din Romania! Politicienii ajuns in forul suprem al tarii pe cai cit se poate de oculte( mai ales daca ii admiram pe fiecare in parte, ca sunt demni, unii dintre ei de cartea recordurilor).
Am putut constata , noi cei cere ii privim de afara, ca se straduiesc , sa mentina un „echilibru perfect”, in asa fel incit nici sa nu cada guvernul , dar nici sa nu se poata guverna, decit prin asumarea raspunderii! Mai bine zis „ciolanu sa traiasca”, ca su investit partidele in EL !
Adica mai pe romanetste zis, sa nu se piarda functiile, timpul trece -leafa merge, noi cu drag muncim!
Prostii suntem , noi cei care votam si care cascam gura la razboiul mediatic (ca trebuie sa maninca si gura lor ceva”)
Si probabil vom auzi si de mai bine !
Doamne Dumnezeule, domnu Gruian. Un simplu click pe net si ar ajunge sa vedeti de cate ori presedintii americani au criticat Congresul SUA, inclusiv Obama (intarzierea punerii in acord a republicanilor cu democratii privind politica fiscala etc). Iar regina Marii Britanii este o critica permanenta a parlamentului atunci cand acesta nu se implica in elaborarea politicilor sociale (vezi criza minelor din anii 80). Slabut domn Gruian, foarte slabut. Si necitit, foarte necitit domn. Mai scrieti, sa ne amuzam si noi.
Regina Marii Britanii, critica permanenta a Parlamentului…? Ia da tu clicul ala simplu pe net si arata-ne… Iar despre criza minelor, ia vezi ce subventii se incasau atunci, la adresa http://en.wikipedia.org/wiki/Premiership_of_Margaret_Thatcher.
Cat despre Obama, ia uite ce reactii a avut nu faptul ca ar fi spus ca al lor Congres e „compromis”, ci ca trebuie sa-si faca treaba: “They need to do their job,” he said, knocking Congress members for procrastinating on the debt ceiling negotiations. Consulta http://usnewstweets.com/2011/07/was-obama-right-to-criticize-congress-for-breaks/
A avut presedintele Obama dreptul sa critice Congresul? La noi toti napastuitii fac sluj in fata lui Basescu, urland in gura mare ca ceilalti sunt asa si pe dincolo.
Stii ce ma intreb? De ce toti lasii sunt anonimi? Chiar daca-si tot schimba nickul… Jalnici comentaci.