Despre reînvierea tartorilor cenzurii

Sunt dintre cei ce ştiu ce a însemnat cenzura în vremea lui Nicolae Ceauşescu. Auzeai despre un film şi nu-l vedeai niciunde. Alteori, vedeai un film o zi şi era scos de pe ecrane – îmi amintesc de filmul Horea, cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Avea acolo Horea vreo două replici. Una suna aşa: „Să le spui oamenilor despre mine… dar nu prea des, ca să nu se ieftinească…”, aluzie la obsedantele ştiri perpetue despre Ceauşescu, iar a doua: „Aşa-i românul… îi pui în cârcă şi duce… şi îi pui, şi tot duce… trebuie să luptăm să dezvăţăm lumea să se obişnuiască prea uşor cu povara…”
Nu întotdeauna interdicţiile veneau oficial. S-a ajuns la rafinamente – nici nu mai era nevoie de intervenţii „de sus”, fel de fel de mici funcţionăraşi cenzurau din proprie iniţiativă, ca să se pună bine cu „partidul”…
Piesa de teatru „Blonda, chiorul şi piticul” este exact un asemenea caz. Evident, Traian Băsescu nu poate fi învinuit direct pentru tâmpeniile neaveniţilor promovaţi în funcţii pentru care nu sunt pregătiţi. Ba încercarea de a contracara cenzura prin invitarea actorilor la Cotroceni denotă chiar intenţiile sale de a calma spiritele. Este adevărat, gestul este ostentativ şi nu face decât să atragă mai mult atenţia asupra adevăratului fenomen – apariţia unor asemenea personaje la 20 de ani după 1989. Doamna cu pricina, Iustina Cornel, directoarea Sălii Dalles, detaşată temporar de la Teatrul Masca, unde era contabil, doamnă devenită deci „director” de teatru, incapabilă să priceapă formele şi relevanţa unui act artistic, a decis că e momentul unei intervenţii în forţă. Decât să se pună rău cu „partidul” care a pus-o acolo, a hotărât că interzicerea piesei ar fi o lecţie numai bună pentru impertinenţii care, uite, îndrăznesc să ia în răspăr numele Conducătorilor.
Nu discut calitatea piesei. Poate fi foarte bună, mediocră sau foarte proastă – asta stabilesc publicul şi critica de specialitate, nu directoarea amplasată acolo pe post de kulturnik postdecembrist, care fără să vrea, a mai introdus şi o referire generică la un regim perceput de români exact sub forma triadei în cauză. Tâmpenia ei a avut categoric şi o parte bună – evidenţierea tendinţelor din ce în ce mai bolnăvicioase ale societăţii româneşti, nemaiîntâlnite după 1989. Căci apariţia unui asemenea personaj se poate pune în legătură cu „sistemul” care îl produce şi poate da naştere la precedente periculoase. Cunosc mulţi indivizi care în numele unor principii „morale” ar fi gata să interzică. Interzicerea a fost o constantă a politicii româneşti după 1938. Şi, să recunoaştem, nu a fost cam de multişor pusă în practică. Ce-ar fi s-o revitalizăm, în numele partidului, poporului etc…?