Despre pipiţe şi alte imposturi

Cantitatea imensă de balast televizual cu care este bombardată naţia a crescut, zic oameni mai aplicaţi pe problemă decât mine, îngrijorător. Asistăm la un fenomen de prostire mediatică inegalabil, al cărui efect nu este doar hazliu, hai să „ne” râdem de ăia… El defineşte, printre altele, exact ceea ce se numeşte, în termeni pompoşi, criză educaţională.
Aşa că eu cred că referirea la „pipiţele devenite vedete” a fost înţeleasă bine de mulţi dintre cei care mai şi gândesc înainte de a vorbi, nu cum am văzut într-o seară că se comenta: cică Antonescu ar fi făcut o remarcă misogină despre femeile care intră în politică.
Dincolo de afirmaţiile unui lider politic, ceea ce se întâmplă în România este o eludare perpetuă a scării de valori, aceea care pune competenţa dacă nu pe locul I, atunci măcar pe următoarele situate pe podium sau în imediata lui apropiere. Meritocraţia a fost înlocuită cu relativismul pe alocuri absolut, ambalat însă pe gustul celor deja îndobitociţi de magde şi ogici, de revistuţe colorate cu succes nebun de piaţă, în care culoarea chiloţilor unei „vedete” devine subiect de dezbatere pe vreo trei – patru posturi TV, la emisiuni cu rating considerabil, ceea ce nu face decât să-mi confirme aserţiunea.
Acum, să nu înţelegeţi că pledez pentru emisiuni religioase şi TVR Cultural obligatoriu pentru tot omul, ca metodă de refacere morală. Nici vorbă. Doar că, în panoplia mediatică a neamului atârnă mult mai multe subproducţii decât ar fi normal acceptabil.
Îmi amintesc de furorile făcute de Costel Busuioc şi de inimile cât nişte franzele ale românilor, bucuroşi că pot da şi altceva decât infractori. Doar că Busuioc a fost produsul mediatic al unei televiziuni spaniole. La noi, face furori Magda Ciumac, care dansează pe biroul de la OTV.
Premiile în serie luate la Cannes (ultimul succes este semnat Corneliu Porumboiu) trec neobservate la noi în ţară, sălile de cinema rămân goale la premierele româneşti, pe care case străine de distribuţie se înghesuie să le cumpere. Subproducţiile băşcălioase de tip Vacanţa Mare sunt însă prizate şi transformate în repere umoristice care să perpetueze caragialescul din noi.