Derapajul mesianic modern al liderului politic român (II)

Vă reamintesc ideea cu care am încheiat prima parte a editorialului, şi anume, aceea că liderii politici români de vârf nu mai au, după momentul primirii noastre în Uniunea Europeană, nici un proiect politic major. Afirmaţia îi aparţine politologului Daniel Barbu.
Nu există o strategie naţională pentru nimic. Exemplificarea îmi stă foarte la îndemână. S-a semnat, la Cotroceni, sub acelaşi preşedinte Traian Băsescu, un pact pentru educaţie. Toate partidele au căzut de acord că educaţia este prioritate naţională. Numai că legea educaţiei nu a mai fost tratată cu aceeaşi măsură. Oricât ar fi fost de dificil, această lege, pentru care există un pact, trebuia negociată, renegociată şi iar negociată, până când partidele erau, toate, de acord cu forma şi fondul ei şi ar fi stabilit că nu se va mai schimba nimic cel puţin cinci ani. Rezultatul îl ştiţi – guvernul şi-a asumat răspunderea pentru lege, expunând astfel sistemul la o perpetuă şi nocivă schimbare.
Convingerea politicianului român de vârf că deţine cheile adevărului absolut se transformă, pe zi ce trece, în certitudine, iar mecanismele politice de decizie sunt forţate să intre în acest tipar maladiv. Constantinescu a decis că tranziţia s-a terminat, iar el este un fel de lider regional. Din păcate, nu a fost să fie, dar totuşi, democraţia reală, nu cea regizată, era funcţională. Inteligentul Adrian Năstase a învăţat mult din experimentul ratat al Convenţiei Democratice din România. A cumulat rapid funcţiile de preşedinte de partid şi premier, pentru a nu mai păţi ca Victor Ciorbea. Economic, ţara a crescut, în termeni democratici, însă a dat înapoi. Tocmai pe acest derapaj democratic a venit la putere Băsescu, văzut ca opus al, să spunem, democrat-autoritarului Năstase (care după pierderea puterii, a apreciat teribil beneficiile democraţiei şi posibilitatea de a apărea în presă, pe care el o redusese simţitor). Obişnuit în scaun, lui Băsescu nu i-a trebuit mult să se creadă alfa&omega în ţară, devenind unicul depozitar al mecanismelor după care trebuie să fie condusă România. Modelul său este replicat cu asiduitate de lideri locali sau regionali. Să nu ne facem iluzii – jocul politic nu este o poveste nesfârşită de dragoste, dar la noi criza de personalităţi credibile intervine pe fondul anturării deficitare a liderilor cu personaje fără alte calităţi în afara obedienţei. În momentul în care apare un alt personaj experimentat, se produce fractura, pentru că este ameninţată poziţia de autoritate supremă a liderului. (Un caz concret local – mi se pare simptomatic faptul că PDL nu găseşte un candidat credibil din rândurile sale pentru colegiul uninominal Ţara Haţegului; colegii mei din presă vehiculează nume de personaje în curs de a fi racolate de pe la alţii…). (va urma)