Derapajul mesianic modern al liderului politic român (I)

În Germania anului 1998, Helmut Kohl, reunificatorul Germaniei moderne, fost cancelar, preşedinte al Uniunii Democrat-Creştine, a demisionat din funcţie, după ce s-a dovedit că partidul său, CDU, a primit o sponsorizare necontabilizată de 100.000 de mărci – adică vreo 50.000 de euro. O sumă ridicolă faţă de cele vehiculate ca şpagă în România. Mă rog, domnul Kohl avea ceva în plus – onoare şi educaţie pentru democraţie. Nu comparaţii facile doresc să fac aici, ci un anume gen de analiză, legat de devenirea „democratică” românească, despre care cred că va mai da multe rateuri până să se alinieze cât de cât la cea din ţările vest-europene.
Modelul democratic românesc este de dată relativ recentă. Modul în care România s-a democratizat începând cu 1877, data declarării independenţei, este tributar unui model hibrid, compus din principii occidentale importate de paşoptişti şi obişnuinţe (mult mai puternice) orientale şi bizantine. Transplantate în spaţiul nostru, instituţiile au fost din păcate adaptate unui tip de societate incapabil să le asimileze. Am explicat acum vreo câteva luni, de ce nu mai sunt de acord cu teoria formelor fără fond a lui Maiorescu, deşi mulţi au fost seduşi (până la un punct şi eu…) de simplitatea cu care ea, teoria respectivă, putea explica totul. Nu puteam aştepta, argumentează Daniel Barbu în volumul „Politica pentru barbari”, crearea fondului. Eram şi acum cu mentalităţi feudale şi civilizaţie de tip rural. Am fost nevoiţi să importăm forme pentru a crea fondul după ele, ceea ce este perfect logic. Numai că fondul a fost oprit să ia formă după mai puţin de 60 de ani, mai precis în 1938. Iar ulterior, ne-am afundat într-o dictatură în care (din nou) fondul preexistent bizantin a devenit dominant, transformându-ne noi într-un popor acomodant, cu conştiinţa necesităţii basileului autocrat.
Tipul de societate adoptat după 1989 a replicat, în mare, modelul comunist, în ceea ce priveşte comportamentul elitelor conducătoare. Accesul la resurse şi funcţii în comunism a determinat o poziţionare preferenţială şi în „capitalismul” românesc post-decembrist. Mentalitatea utopică de unic deţinător al adevărului s-a perpetuat în rândul lumii politice, care a fost lipsită de viziune. O să fac apel la un articol scris tot de Daniel Barbu în primul număr al revistei „POLIticS & Media”, a cărei apariţie a fost semnalată şi de „Mesagerul hunedorean”. Politologul spune, pe bună dreptate, că în 2007, politica românească a ajuns la sfârşit. Aderarea la NATO şi UE a epuizat proiectele majore ale României, care oricum, au fost trasate de alţii. În lipsă de astfel de proiecte, au apărut liderii ocazionali, care par să ştie ce au de făcut, dar care practic, bâjbâie confuz în căutarea unui scop pe care nu-l pot defini, grija lor cea mai mare fiind să creeze iluzia că sunt indispensabili. (va urma)