Deputatul AUR Tiberiu Claudiu Bârstan: mai trece un an plin de minciuni, batjocură și umilințe pentru poporul român

Magdalena Șerban

Anul 2025 e ca și trecut, iar România e și mai adâncită în aceleași ,,valori” care o îngroapă. Deputatul AUR Tiberiu Claudiu Bârstan (foto) trage o concluzie amară legat de cum NU au evoluat lucrurile, ci s-au mai degradat. Însă românii par de­pășiți de situație, lipsiți de motivația de a-și lua viața în propriile mâini și a nu-i mai lăsa pe alții să le-o dicteze spre sclavie.

,,Nu ne mai facem bine, ca țară”
,,Nu pentru că n-ar fi posibil, ci pentru că trăim într-o Românie care se degradează pe zi ce trece, iar noi privim prăbușirea ca pe un spectacol ieftin. O țară care se scufundă încet, metodic, iar noi, cei care am putea să o ținem la suprafață, parcă am renunțat să mai înotăm. Ne-am obişnuit să ne atacăm între noi. Ne minţim unii pe alţii, ne bucurăm când celălalt suferă, iar dacă prinde putere hoțul, ni se pare o victorie doar pentru că „a pierdut suveranistul”. Am ajuns să trăim într-o lume răsturnată, în care nedreptatea e răsplătită, iar buna credinţă e ridiculizată. Ne-au furat, ne-au mințit, ne-au batjocorit ani la rând. Dar mai trist e că am ajuns să acceptăm toate acestea ca pe o normalitate. Nu mai tresărim când auzim de corupție. Nu mai reacționăm când suntem luați de proști în față. Nu mai clipim când ni se iau bani, viitorul sau afacerile, când ni se taie veniturile, când ni se închide orice perspectivă — iar cei care fac toate astea sunt, culmea, considerați „cei mai buni”, demni să rămână acolo, să ne mai chinuie cu deciziile lor. Asta este tragedia reală a României: nu hoții, ci indiferența celor cinstiți. Românii s-au obișnuit cu mocirla. Cu umilința. Cu promisiuni goale și circ ieftin. Ne revoltăm o zi, două… și apoi ne întoarcem la viața noastră, liniștiți că am comentat pe Facebook”, a punctat deputatul Tiberiu Claudiu Bârstan, președinte AUR Hunedoara.

La vot? „Lasă, că se descurcă alții” În stradă? „Nu are rost, oricum nu se schimbă nimic”
,,Așa am ajuns aici: într-o țară care cere să fie apărată, dar rămâne singură. Într-o țară care strigă, iar noi îi răspundem cu tăcere. Într-o țară care se rupe bucăți, iar noi stăm cu mâinile în sân, convinși că nu e treaba noastră să o ținem întreagă.
România se sfârșește câte puțin în fiecare zi, nu doar din cauza celor care o distrug cu intenție, ci și din cauza celor mulți care stau și privesc. Asta doare cel mai tare: dezgustul față de ceea ce se întâmplă și furia că nu mai avem energie nici măcar să ne pese. Și totuși… cât timp vom mai ține ochii în pământ, rușinați, în timp ce țara se prăbușește sub noi? Cât timp vom mai trăi în această paralizie colectivă, în care toți sunt vinovați, dar nimeni nu e responsabil? România nu moare de dușmani. România moare de nepă­sare. Moare de tăcere. Moare de re­sem­nare. Iar dacă asta nu ne revoltă până în măduvă, atunci poate că prăbușirea chiar nu mai poate fi o­prită”, a concluzionat parlamentarul hu­nedorean. Din păcate, e portretul unui popor care a depus armele. Iar po­porul acesta este chiar al nostru.