De ce se moare în minele din Valea Jiului

În mod evident, nu voi putea face o analiză completă în acest colţ de pagină, dar câteva direcţii de reflecţie tot se pot da…
Cunosc Valea Jiului, destul de bine, din 1991, de când cu plecarea minerilor spre Bucureşti, plecare finalizată prin căderea guvernului Petre Roman. De atunci, am tot fost pe acolo, ca reporter, ba la mineriade, ba la accidente de mină cu bilanţuri tragice, în mai toate minele, de la est la vest. Am fost în subteran la minele Dâlja, Lupeni, Petrila.
Un fost director de mină m-a făcut să înţeleg că retehnologizarea unei mine nu echivalează aşa, cu schimbarea motorului la o maşină. Include reconfigurări de galerii, schimbări de tehnologie, schimbarea utilajelor, şi asta, pe sute de metri de galerii la o singură exploatare minieră. Prin urmare, costuri uriaşe.
Pe de altă parte, în Valea Jiului s-au cheltuit sume imense, dar nu pentru retehnologizări. Iată câteva din scandalurile relatate de presă la vremea lor:
1994-combina de abataj Anderson. A costat 12 milioane de mărci germane, echivalentul a şase milioane de dolari. A stat mulţi ani nefolosită, apoi, a lucrat pe undeva pe la Valea de Brazi, dar niciodată la capacitate.
1996-un director general din minister, Gheorghe Rancea, a declarat într-o conferinţă de presă că în Valea Jiului, între 60 la sută şi 80 la sută din subvenţie se duce pe salarii, ca urmare a presiunilor sindicale. Nici vorbă de bani pentru modernizare-retehnologizare. Subvenţia, în octombrie 1996, era de aproximativ 480 de miliarde de lei (vechi) pe an. Deci, ceva mai mult de un miliard pe zi…!
Guvernul Ciorbea a redus drastic numărul minerilor – a scăzut  de la 55.000, până pe la 25.000. În aceste condiţii, prioritatea era „disponibilizarea la cerere” şi nu retehnologizarea. După anul 2000, deşi în ritm mai lent, disponibilizările au continuat. Prin 2005 mai erau doar 12.000 de mineri. Accidentele grave nu au încetat, cu toate că din ce în ce mai puţine mine erau funcţionale. Costurile retehnologizărilor erau însă din ce în ce mai mari, în condiţiile în care România şi-a pus o bună parte din industrie pe butuci.
Intervenţiile nervoase ale lui Miron Cozma (continui să cred că invitarea lui pe post de… nici nu ştiu de ce, pe la televiziuni, este contraproductivă şi compromiţătoare) sunt ridicole. Cozma este unul care în nici una din mişcările sindicale de amploare pe care le-a condus nu a pus serios problema retehnologizării. Pe vremea şefiei lui la sindicatele minereşti, oamenii câştigau bine, e adevărat, dar se scurgeau şi fonduri imense, prin fel de fel de inginerii financiare, iar Cozma nu le spunea ortacilor că acest mod de viaţă nu poate continua la nesfârşit.
De aceea, şedinţa guvernului Boc este una de ochii lumii. La fiecare accident-ultimele pe care le-am „prins” au fost în 2000 şi 2001, cu 10, respectiv 13 morţi-erau şedinţe de guvern pline de promisiuni. România nu-şi permite acum retehnologizări de mine, şi ei ştiu asta.
Ar mai fi multe de spus, dar s-a terminat spaţiul…