David Popovici, românul de…. aur

Copilul minune al înotului mondial, românul David Popovici a ”recidivat” la Campionatele Mondialele de la Budapesta. La cei 17 ani, David a devenit pentru a doua oară campion mondial, acum în proba probelor din înot, 100 m liber.
Popovici (foto) a intrat la start cu dezin­voltura pe care a afișat-o în fiecare cursă de la Budapesta, una care vine din pregătirea constantă și talent. A avut o primă lungime de bazin bună, a întors al doilea iar finalul a fost din nou spec­taculos. David a atins primul plăcuța de la sosire și a oprit cronometrul la 47:58.

Al doilea din toate timpurile
David Popovici a scris istorie pentru sportul românesc, e primul înotător băr­bat din țara noastră care devine dublu campion mondial și al doilea înotător din toate timpurile care reușește să câștige aur la probele 100 m și 200 m liber la aceeași ediție, după americanul Jim Montgomery, care a reușit acest lucru în 1973, la prima ediție a Campionatelor Mondiale de la Belgrad.
La finalul întrecerii de la 100 m, spor­tivul român a declarat: „Am fost pozitiv pe parcurs. Cred că sunt mai mândru de medalia de la 200 m. Este doar înce­putul. Vă iubesc pe toți și mulțumesc pentru că v-ați uitat la cursă. M-am bucu­rat că s-a terminat şi că am reuşit să termin concursul ăsta în stil. Ce pot să spun e că mă bucur că lumea m-a urmărit şi că într-un final s-a reuşit să se difuzeze şi la televizor şi cu ocazia asta milioane de români au reuşit să se uite, sper să nu exagerez, şi să mă susţină. Sper că v-am făcut pe toţi mândri. Sper că v-aţi bucurat pentru mine, aşa cum m-am bucurat şi eu. Urmează o vară plină, un sezon competiţional încărcat, dar pe care de abia îl aştept. Ce urmează în viitorul foarte apropiat este un pic de pauză şi un pic de timp să reflectăm asupra a ce tocmai s-a întâmplat”, a afir­mat sportivul legitimat la CS Dinamo.
Felicitări antrenorului Adrian Rădulescu, omul care l-a descoperit și l-a făcut mare pe David!
Caeleb Dressel, campionul olimpic al probei de 100 de metri liber, s-a retras înaintea semifinalelor, din cauza pro­blemelor medicale. Era marele rival al lui David Popovici. Americanul se calificase cu al doilea timp în semifinale.
Pentru înotătorul legitimat la Dinamo și în vârstă de 17 ani este doar prima competiție importantă a acestei veri, el urmând să participe și la Europenele de juniori de la Otopeni (5-10 iulie), la Campionatele Europene de la Roma
(11-17 august) şi la Mondialele de juniori de la Lima (30 august-4 septembrie).

Iată o scrisoare a campionului David Popovici, din care avem de învățat cu toții, adresată revistei de specialitate SwimSwam:

„Scopul meu este să nu-mi schimb niciodată mentalitatea, să nu uit cel mai important lucru dintre toate: că sportul este distractiv.
Persoana care sunt astăzi este suma tuturor lucrurilor ce mi-au fost oferite de oamenii care mă iubesc, cu răbdare și atenție. În plus, e ceva ce este doar al meu.
Mama, tatăl meu și Adrian, antre­norul meu, sunt adulții de la care am învățat cel mai mult și îl putem include și pe fratele meu, cu 8 ani mai mare decât mine, pe această listă a profe­sorilor de viață.
Nu mi-am dorit niciodată jucării, mașini sau jocuri video: a fost sufici­ent să mă lași să mă joc cu pietre, bețe și orice am găsit în parcuri și grădini pentru a mă face fericit. De exemplu, mi-a plăcut să mă joc cu gândaci. Ochii mei au fost mereu atenți să capteze noi stimuli, în cercetare con­stantă pentru a descoperi cum este făcută lumea, pornind de la chiar piesele care o compun.
Chiar și astăzi, în ciuda eforturilor de antrenament, de studiu, în ciuda vieții pe care o duc, nu mă pot odihni niciodată după-amiaza (…) De ceva vreme, am găsit calea de a-mi recu­pera energia. Opresc lumina, sting telefonul, închid ochii și mă relaxez. Nu dorm, dar folosesc acest timp pentru mine – un fel de meditație în care găsesc puterea de a înfrunta restul zilei. Acesta este motivul pentru care am început să înot.
Îmi amintesc că în apă m-am simțit imediat în locul potrivit – ca un pește. Trivial, bine, dar adevărat. Sunt slab și am brațe lungi și mâini mari. În apă, trupul meu slăbănog găsise încrede­rea pe care, pentru cei ca mine, este greu de găsit la acea vârstă. Din ziua aceea, apa nu a fost doar locul unde mă simt bine, ci și fabrica în care îmi pot construi visurile, îmi pot alimenta pasiunea.
L-am urmărit pe Michael Phelps în toată gloria lui. I-am studiat mișcările și tata îngheța imaginea pentru a-mi arăta greșelile pe care le făceam în apă, pentru a-mi explica că între mine și acel monstru au fost «doar» multe ore de antrenament.
Mi-a fost foarte greu să mă trezesc devreme – nu înțelegeam de ce tre­buie să înot la 5.00 dimineața. Obi­ceiurile mele alimentare nu au ușurat situația. Sunt obișnuit să iau micul dejun cu două ore înainte de a înota. Iar antrenamentul de la 5.00 însemna să stau la masă la 3.00 dimineața. Nu a existat o singură dată când părinții mei nu mi-au făcut micul dejun, arătând dragoste infinită pentru mine și respect enorm pentru visurile mele.
Ore și ore petrecute pentru fiecare detaliu. Eu și antrenorul Adrian vorbim mult despre înot, am putea petrece zile întregi discutând despre tehnică și legende trecute, fără să ne plictisim o secundă. Potrivit multora, felul în care înot are ceva de-a face cu stilul lui Ian Thorpe. Fără îndoială, această tehnică a fost o sursă de inspirație pentru mine. 20 de ani mai târziu, sunt liber să înot așa.
Dacă mi-ar fi spus cineva, în urmă cu doi ani, că acel copil care nu poate să doarmă după-amiază se va afla în camera de apel la Jocurile Olimpice, lângă campioni precum Caeleb Dressel sau Kyle Chalmers, probabil că i-aș fi spus că e nebun sau că a fost doar un vis.
Dar acum câteva luni, s-a întâmplat cu adevărat. Eram în camera de apel la Jocurile Olimpice de la Tokyo și gândurile mele m-au surprins cumva: «E adevărat, cei din jurul meu sunt giganți ai înotului; au scris pagini importante ale acestui sport. Dar și eu sunt aici și sunt și eu un uriaș. Am câș­tigat acest loc, iar Jocurile Olimpice te învață că fiecare are o șansă».
M-am distrat de minune la Tokyo și sper din tot sufletul să particip la mai multe ediții, pentru că Olimpiada este altceva. O lume diferită în care poți lua prânzul sau autobuzul chiar lângă adversarii tăi.
Jocurile Olimpice sunt adevărata esență a sportului. Și de aceea nu vreau să uit niciodată cât de mult mă distrez – cât de mult îmi place să fac ceea ce fac. În timpul celui de-al doilea 50 de metri din acel 100 de metri liber, m-am trezit vorbind în apă. Nu în capul meu, ci chiar în apă – sau poate vor­beam cu apa. Am spus la fiecare două lovituri: ”La naiba, îmi place la nebunie”.