Fara bascalie

Cornel Bogariu, profesor de muzică

Cu (destul) de mulţi ani în urmă, prin 1976, pe vremea când nu se inventase maneaua în România, când liceenii ascultau AC/DC, Queen, Deep Purple sau Rolling Stones, la sala  cunoscută sub numele de Arta (teatrul din Deva), veneau din două în două săptămâni, Filarmonica din Cluj sau cea din Timişoara. Sala se umplea de elevi, cei de la liceul „Decebal“ fiind foarte numeroşi. Veneau pentru că ştiau să asculte.
Cornel Bogariu, în acea perioadă profesor de muzică la „Decebal“, îşi lua foarte în serios treaba. Făceam ore cu el în anul I, iar lucrarea trimestrială la muzică, constând în recunoaşterea a 10 fragmente din piese simfonice, era văzută cu aceeaşi seriozitate ca teza la matematică. Simpatic, dar exigent, glumeţ, dar fără exagerare, profesionist impecabil – secretul prestanţei unui profesor. Le avea pe toate. Toţi cei din anul I, băieţi şi fete, mai puţin afonii, mergeau la corul şcolii – şi vă garantez că nu era o activitate văzută ca o corvoadă. Stilul pedagogic era impecabil. Omul ăsta ştia cum să ne împace cu muzica clasică, aşa că dacă astăzi sunt un amator destul de avizat, lui i-o datorez. Zâmbesc, gândindu-mă că ştiu şi acum să solfegiez un fragment din opereta „La serva padrona“ (Servitoarea stăpână) de Pergolesi. Nu cerea să cânţi pe note, acceptând că muzica cere talent. Puteai să solfegiezi, dar şi să fredonezi, mormăi sau chiar fluieri. S-a luat nota 10 pe fluierat corect. Iar întâlnirile cu muzica lui Mozart, Beethoven, Brahms, Berlioz sau Dvorák începeau invariabil cu pasaje melodioase, atrăgătoare, aproape dansante, care te făceau să fii curios să auzi continuarea. Le găsea echivalente vizuale semnificative – un răsărit de soare în munţi, un bal la curte sau o şarjă a cavaleriei americane în războiul de secesiune. Misiunea lui nu se încheia niciodată la finalul orei, ba dimpotrivă, atunci începea. Odată predate cunoştinţele, trebuia să-şi producă efectul – era  ideal ca muzica să devină parte integrantă din existenţa elevului văzut ca om educat, capabil să sesizeze (şi) acest fel de frumuseţe. Iar la turneele filarmonicilor de care vorbeam, avea grijă să ne facă abonamente, pentru a vedea pe viu o orchestră simfonică şi a auzi capodopere cântate altfel decât pe discul de vinil.
Dacă nu mi-ar fi plăcut sau nu aş fi înţeles muzica clasică, probabil că nu simţeam nici o pierdere, puteam trăi foarte bine şi fără. Dar pentru că o înţeleg, îmi dau seama ce aş fi pierdut dacă nu aş fi avut şansa să-l am profesor pe Cornel Bogariu. Desigur că au fost şi probabil mai sunt şi alţii asemănători lui – eu vorbesc acum, aici, de experienţa proprie.
Cornel Bogariu nu mai este printre noi. Am avut grijă să-l asigur de preţuirea mea încă din timpul vieţii şi nu ştiu dacă acest editorial îi foloseşte, acolo unde s-a dus. M-am simţit însă dator să-l scriu.

4 comentarii la „Cornel Bogariu, profesor de muzică

  • Domnul profesor s-a numarat printre oamenii care se ghideaza dupa vorbele marelui Goethe : „Sa nu lasi sa treaca nici o zi fara sa citesti, fara sa vezi sau fara sa auzi ceva frumos”.
    Intotdeauna am considerat ca oamenii care asculta muzica intr-un mod profund, nu numai cu urechile, ci si cu sufletul, dar si cu creierul, sunt diferiti ca structura interioara de ceilalti; si intotdeauna am sfatuit pe toti cei ce au copii, sa-i indrume (macar in primii 8 ani) spre studiul artistic. Toti cei ce l-au cunocut pt dl.profesor ii datoreaza respect si fac o plecaciune acum, la despartire. Caci…”se poate trai fara muzica, dar ce rost ar avea ?”…

  • Dumnezeu sa-l aiba in paza si atunci cand va asculta corul ingerilor.
    Si eu ii pastrez o amintire placuta d-lui BOGARIU cat si d-nei Elena Bogariu, oameni care m-au facut sa iubesc MUZICA.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la Stiri si informatii din judetul Hunedoara. Mesagerul Hunedorean

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura