Colorarea minţilor

La începutul anilor ’90, societatea românească era extrem de clar împărţită. Totul era alb sau negru, comunism-anticomunism, bun-rău, pro sau contra Iliescu. Cu timpul, pasiunile s-au mai domolit, chiar dacă pasiunile politice au rămas devastatoare. Dar am învăţat să mai nuanţăm, am văzut că ideologiile contează pentru noi, cei care chiar credeam într-o minimă consecvenţă. În lumea politică însă, mulţi erau gata să justifice orice, de la stânga la dreapta, schimbând partide, „nemairegăsindu-se” într-un partid şi migrând spre altul sau chiar altele.
Am învăţat deci că nu-i bine să pariem prea mult, a apărut sintagma că toţi sunt la fel, oamenii s-au mai detaşat, s-a trăit şi ceva mai bine între 2002 şi 2008.
Asistăm acum la o nouă separare a societăţii româneşti, o împărţire în pro şi anti-Băsescu. Politizarea atinge paroxismul, nimeni nu a votat cu Băsescu, dar Băsescu e preşedinte, toţi se tem de restructurări, totul este gândit partizan. Nu mai poate nimeni exprima o opinie, că sar, ceilalţi să-l acuze că e vândut, nu mai există argumente ci doar stupizenii şi aberaţii comandate în laboratoare de comunicare.
Cea mai nouă găselniţă care pare să fi invadat minţile orbite de pasiune este simbolistica bolnăvicioasă a culorilor. Nu mai există culori, ci culori de partid. Trebuie să ai grijă cum te îmbraci, că altfel, eşti taxat. Un pulover roşu te face pesedist sau uneperist, galbenul şi albastrul sunt de la Petrom, dar şi liberale, portocaliul nu mai e soarele nostru „dătător de viaţă”, ci obligatoriu, partidul de guvernământ, aşa că orice aluzie e taxată şi vei fi binemeritat înjurat, dacă îndrăzneşti să spui ceva rău de portocaliu. Verdele nu e culoarea naturii, ci eventual a lui Daniel Răducanu şi poate şi ea a PDL, aşa că ar fi mai bine să eviţi verdele, dacă nu vrei să-ţi atragi oprobriul aplaudacilor de serviciu.
Nu mai suntem o ţară normală, ci o ţară devastată de ideologii discutabile, de minţi colorate partinic, în care argumentele nu mai contează. Ceea ce contează este rapiditatea reacţiei jignitoare, convingerea fermă că „ştii tu cine-l plăteşte pe ăla”, protecţia anonimatului, de unde poţi înjura liniştit, nu te vede nimeni, poţi râde fericit, că uite ce inspirat sau ironic eşti. Cei care au curajul să-şi asume opiniile sunt din ce în ce mai rari, copleşiţi de mulţimea celor ce urlă mai tare. Orice părere legată de oraşul tău, de ţara ta, orice îndoială e neavenită.
Din nou, vor urma alegeri încărcate de ură, în spiritul „care pe care”, determinat de intenţiile de control excesiv asupra societăţii.