Cine este de vină?

Într-o emisiune difuzată cu câteva zile în urmă pe postul public francez de televiziune France2, un umorist francez i-a propus prezentatorului emisiunii să-i prezinte salutul suprem. El a adăugat că nu este „Salutul Roman“ ci „Salutul Românesc“, pe care l-a executat în mijlocul scenei. Ridicându-se în picioare, acesta s-a aplecat uşor în faţă, a întins mâna şi a spus pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“. Oamenii din sală s-au ridicat în picioare şi, cu mâna întinsă, uşor aplecaţi, au rostit şi ei, pe un ton rugător: „S’il vous plait, monsieurs!“, după care au izbucnit în râs. Ieri, eurodeputaţii PSD au luat atitudine în Parlamentul European, criticând prezentarea la postul public de televiziune francez a acestui „salut românesc“ şi au cerut prezentatorilor emisiunii să prezinte scuze publice, iar autorităţilor audio-vizuale din Franţa să ia măsuri.
Merituoasă şi absolut firească atitudinea europarlamentarilor noştri faţă de emisiunea amintită. Numai că, din păcate, asta-i părerea cetăţenilor din majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană despre noi, românii. Că suntem nişte cerşetori, hoţi, violatori, în concluzie, nişte infractori. Iar dacă această imagine despre români li s-a inoculat atât de puternic în mintea locuitorilor din ţările vest-europene, de vină nu sunt autorităţile statelor amintite, nici mass-media, nici altcineva decât noi, românii. Mai corect, nu toţi românii, ci acel procent de cetăţeni români care comite fărădelegi şi acte antisociale peste hotare.
Nu este prima oară când abordez acest subiect în editorialele mele. Cum de prin 1992, toate vacanţele mi le-am petrecut în exterior, başca alte deplasări pe care le-am făcut afară, diferite alte prilejuri, am avut de nenumărate ori ocazia să văd cum ne fac de minune unii dintre compatrioţii noştri. Am fost pus, nu o dată, în situaţia de a-mi fi ruşine să arăt că sunt român. Iar lucrul acesta l-am simţit chiar şi săptămâna trecută, la Bruxelles, unde m-am aflat, alături de alţi colegi din presă, la invitaţia europarlamentarului Iuliu Winkler. În cele trei zile cât am stat în capitala Belgiei şi a Europei, am fost de câteva ori asediat de balaoacheşele conaţionale, care se vânturau prin zona ultracentrală a oraşului, cerşind şi furând din buzunare. Şi, subliniez, nu este prima oară când am avut parte de obrăznicia lor, vecină cu agresivitatea.
Referitor la cei care cerşesc pe străzile oraşelor europene, am remarcat cu lucru. Dacă în primii doi-trei ani după 1990 mai întâlneai la cerşit şi albanezi, sau cetăţeni din Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, cele trei ţări mai sărace ale fostei Iugoslavii, acum, doar românii mai stau cu mâna întinsă prin Europa. Ceilalţi au dispărut. Chiar şi albanezii, care sunt mult mai săraci decât noi, nu se mai ocupă cu cerşitul. Mă rog, se ocupă de alte alea – contrabandă, proxenetism, trafic de persoane, lucruri pe care le comit şi românii -, dar nu mai cerşesc.
Culmea este că, din cei aproape trei milioane de români care au împânzit Europa de la un capăt la altul, peste 85 la sută sunt oameni serioşi, muncesc de le sar capacele în construcţii, în agricultură, în servicii şi în alte domenii. Deci, nu ne fac de ruşine. Cel mult 15 la sută sunt infractorii şi cerşetorii. Din păcate, aceştia sunt cei vizibili, ei sunt mediatizaţi, nu cei 85 la sută care-şi văd de treabă. Şi uite aşa, un întreg popor este stigmatizat pentru faptele şi comportamentul unei etnii care are cetăţenia română şi ale unor compatrioţi certaţi cu legea. Şi, tot din păcate, deocamdată, nu cred că există o soluţie pentru ca noi, românii, să scăpăm de această imagine, de hoţi şi cerşetori.