Chestiunea secuiască (II)
Arătam, ieri, că nici Preşedinţia, nici Guvernul României, prin vocea premierului sau al altui membru al Executivului, n-au reacţionat în nici un fel la declaraţiile liderilor maghiari prezenţi la adunarea aleşilor locali din Secuime, desfăşurată la Odorheiu Secuiesc. N-au făcut-o nici duminică, nici luni şi nici ieri. Deci, autorităţile Statului Român n-au nici o reacţie, faţă de faptul că acolo, la Odorhei, s-a cerut autonomia teritorială a unui teritoriu din mijlocul ţării, că s-a constituit un fel de miniparlament al aşa-zisului Ţinut Secuiesc, că s-a adoptat un imn, un drapel şi o stemă a acestui ţinut, cerându-se răspicat şi tare schimbarea Constituţiei, pentru ca aceste deziderate să poată fi înfăptuite.
Am încercat să privim lucrurile din toate unghiurile, pentru a înţelege de ce autorităţile statului tac chitic şi n-au nici o reacţie la cele de mai sus. De ce nu spune nimic Traian Băsescu, preşedintele României, care cu două zile înainte, fiind prezent la o şcoală de vară a tinerilor maghiari la Balvanyos, a fost huiduit când a încercat să le răspundă celor care cereau autonomie? De ce tace şeful Guvernului?
Au procedat bine că nu au reacţionat instituţiile statului sau au greşit? Poate, sfătuindu-se cu înalţii lor consilieri, şeful statului şi cel al guvernului au ajuns la concluzia că nu trebuie reacţionat, pentru a nu inflama lucrurile şi a le da apă la moară extremiştilor din maghiarime, ca să aibă motiv de scandal mai mare. Nu-i bagi în seamă şi-i laşi să fiarbă în zeama lor, că ştiţi cum vine vorba, câinii latră, caravana trece. Dacă privim lucrurile din acest unghi, s-ar putea zice că au procedat bine.
Dacă, însă, rememorăm puţin evoluţia lucrurilor, atunci vedem că problema asta a autonomiei teritoriale cerută de etnicii maghiari din aşa-zisul Ţinut Secuiesc se îndreaptă pas cu pas – iar paşii sunt parcă din ce în ce mai deşi şi mai repezi – spre un fel de Kosovo al României. Dacă bine ne amintim, la început, etnicii maghiari din România vorbeau doar de autonomia culturală şi de alte drepturi specifice minorităţilor etnice, drepturi pe care le-au căpătat din plin. După ce aceste probleme au fost rezolvate, au început să vorbească de autonomia administrativă – care chiar dacă nu este perfectă, totuşi există în România şi, cu siguranţă, nu peste mult timp va ajunge la un nivel corespunzător intereselor comunităţilor locale, ca în ultima vreme, unii lideri ai etnicilor maghiari, deghizaţi în secui, să vorbească deschis şi tot mai vehement de autonomia teritorială. Deci, dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci putem spune că înaltele autorităţi ale statului greşesc că n-au nici o reacţie şi nu-i pun la punct pe cei care visează să-şi facă o mică ţărişoară în mijlocul României.
Dar poate că greşim, poate că suntem noi cam retrograzi în gândire şi nu înţelegem cum evoluează lumea. Nu înţelegem că acum suntem în Uniunea Europeană şi ar trebui să ne debarasăm de mentalitatea şi reflexele astea naţionale. Nu pricepem că în curând, graniţele dintre ţările UE se vor desfiinţa, statele naţionale vor dispărea, pe primul plan fiind euroregiunile şi comunităţile locale. De acord şi cu asta, că nu suntem chiar bătuţi în cap, am mai umblat şi noi prin lume şi am văzut ce şi cum stau lucrurile. Dar, dacă în Franţa, Italia, Spania şi în multe alte state europene, inclusiv în Ungaria, autorităţilor, oamenilor politici şi cetăţenilor nici nu le trece prin cap să facă aşa ceva, atunci de ce s-o facem noi?
